Dramaturg inconfundabil, Peca Ștefan are narațiuni ce merită adâncite, din sfera teatrului neconvențional. Bunăoară, în performance-ul „2025: Nouameapiesă?“.
Îi zic direct pe numele mic – cu toate că și-a inversat ordinea numelui de familie și a prenumelui, pentru o identitate aparte de autor – atunci când apare, dintr-o odaie târgovișteană inundată de lumina unui aprilie statornic de înșelător, în fereastra mea bucureșteană de Zoom.
În prealabil, iau la întâmplare niște dramaturgi din State, acolo unde Peca a făcut cursuri de scriere dramatică, a căror operă mi-a format gustul pentru teatru: Eugene O’Neill, Arthur Miller, Tennessee Williams, Neil Simon. Apoi, citesc că teatrul postdramatic nu se opune sensului convențional al spectacolului de teatru, ci merge dincolo de acesta pentru a lărgi orizontul și sensul spectacolului teatral ținând cont de scenariul postmodern. Și așa apare întrebarea: ce are teatrul ăstuia și n-avea teatrul ălora?
Aiurea, n-am mai apucat să pun întrebarea asta. Sunt un ziarist nu prea bogat – ai cărui părinți n-au avut, cum se spune, posibilități să-i lase una-alta – pentru a-și permite un upgrade la Zoom, aducător de minute în plus. I-am pus însă alte întrebări, într-un interviu destul de razna, dar, na (am observat că tinerii folosesc ca la impuse această formulă), voiam să iasă cumva (alt loc comun, din zona de confort a celor tineri) în spiritul operei unui dramaturg venit pe lume în anul MCMLXXXII, ceea ce puștilor de azi li se pare că e în antichitate, însă eu găsesc că e cam recent.
Pe parcursul interviului, Peca a râs la câte o întrebare mai tâmpită, dar nu mi-a putut rispi impresia că ia în serios ce are de făcut, ba și că e un tip destul de profund.
Ce are de spus Peca – musai de văzut în performance-ul său „2025; Nouameapiesă?“ – în cele ce urmează.
Salut, Ștefan! Cum ar fi să încep un interviu chiar cu titlul, „cel mai bun autor de teatru post-postdramatic pe care nu-l știți?“. Iar apoi, să întreb publicul, tăios: da’ de ce nu-l știți, mă? Că veni vorba, de ce crezi că ar trebui să te știe publicul?
Nu știu dacă ar trebui să mă știe, nu am avut niciodată scopul ăsta, să fiu cunoscut. Mă știe un public – și din București, și din țară – al unor teatre pentru care am scris. Eu scriu cam de prin 1998, dar, pe scena profesionistă, de prin 2002-2003. Am avut un proiect împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, numit „Despre România, numai de bine“ în care ne-am propus să scriem și să creăm spectacole despre orașe mici din România, despre care nu vorbea nimeni. Bănuiesc că zona asta ar putea să mă știe. De ce trebuie? Nimic nu trebuie pe lumea asta.
De acord!
Ar putea să primească o ofertă de scriitură sinceră, dar și foarte creativă, imaginativă, ludică. Infuzată de realitate și de cercetări din realitate, dar și de multe ori realistă, de multe ori mai ciudată, de multe ori altfel.
Critica a acuzat teatrul postdramatic de faptul că identifică fiecare actor contemporan ca un practicant al postdramaticului. În teatrul post-postdramatic, pe care înțeleg că-l practici tu, orice hoț de buzunare care trece pe stradă se poate lăuda „frate, am făcut și eu figurație la Peca Ștefan“, interpretez corect?
Asta cu post-postdramaticul e o glumă din „2025: nouameapiesă?“. Nu sunt neapărat un autor postdramatic, poate am atins zona asta în anumite texte ale mele. Mă numesc post-postdramatic pentru că sunt autor cât se poate de dramatic. E adevărat că mixez diferite genuri și formate de storytelling. Dar, ca să-ți dau un exemplu de când au fost hoții de buzunare personaje în piesele mele, am unul destul de recent, de prin 2021, când am scris o piesă pentru un spectacol imersiv de stradă. Un „Street Immersive“, cum îi spunem noi, în care cartierul Iosefin din Timișoara devenea scena. Un grup de 15 spectatori, doar atâția, se întâlneau în gară și începeau să urmărească niște personaje. Care aveau o poveste. Dar convenția era ca într-un film, în care ești propria ta cameră, foarte aproape de personaje, care se mișcă pe străzi, interacționează, au povestea lor. În jur este realitatea. Și aveam acolo un personaj, inspirat dintr-un personaj real, care, la un moment dat, în cercetarea noastră, s-a desprins de lângă un fost cinematograf – „Arta“, unde e a doua sală a Teatrului Maghiar, teatrul nostru partener – și ne-a întrebat: voi sunteți aici de la teatru? Îmi dați și mie o țigară? Ana chiar i-a dat o țigară. Și a început să ne zică: eu pot să vă duc peste tot în cartierul ăsta, vă deschid toate ușile… Iar personajul ăsta are o bucățică citată „verbatim“ (textual – n.a.) din ceea ce ne-a spus el acolo. Și chiar am creat un personaj care se numea Împăratul Iosefin, care tranzita Piața Iosefin, o piață foarte pitorească, unde găsești toți traficanții de țigări, de alte obiecte, împreună cu oamenii care vin acolo, mănâncă, un peisaj foarte pestriț. Și la un moment dat se juca spectacolul și personajul nostru Iosefin, care are un monolog despre ce înseamnă libertatea pe stradă și cât de „addictive“ e ea, spunea monologul ăsta. Și personajul real intra în dialog cu el. Și chiar intra în spectacol! Poate asta ar fi un tip de dramaturgie post-postdramatică, poate să mixeze și imersivul, și „site-specific“-ul, și documentarul. Deși nu fac teatru documentar per se, dar folosesc procedee din documentar câteodată, mixându-le cu citate și cu reficționalizări ale unor părți de realitate. Asta pentru că pur și simplu nu cred că e posibil un documentar perfect obiectiv. Orice am face, noi edităm. În aceste proiecte, lucrez cu interviuri, descopăr oameni, cercetez arhive, fac toată munca, dar în tipul de teatru pe care-l fac eu mi se pare mai corect să folosesc părțile de realitate și să le filtrez prin mine, pentru că, e clar, conexiunea mea e emoțională, ideatică, dar nu pot să clamez că prezint realitatea exact cum e. Pot să prezint versiunea mea și s-o pun într-un dialog și cu povestea, și cu spectatorii. De-aia am și dezvoltat o zonă participativă în scriitura mea. Nu prea am lucrat postdramatic, cu suprafețe de text, poate pentru că sunt un „control freak“ sau pentru că am fost la o școală americană de playwriting la NYU, de teatru cehovian. Acolo pleci cu o structură dramatică, aia mănânci pe pâine, înveți storytelling-ul clasic. Asta neînsemnând că după aia nu m-am jucat, experimentând cu foarte multe alte forme de a povesti…
Am auzit numai lucruri bune despre trilogia de teatru imersiv Orașul paralel. Ce se câștigă și ce se pierde când elimini orice distanță dintre public și actanți? În afară de faptul că decorul fiind însuși orașul, e mai ieftin de pus în scenă, presupun?
Ce se pierde e exact distanța de la teatru. Efectul de distanțare, spațiul în care poți să stai în scaunul tău. Și mai ales, în cazul pieselor să le zicem clasice ca structură, în care povestea se întâmplă în fața ta, nu-ți cere nicio interacțiune – în afară de faptul că ești acolo și interacțiunea îți cere să râzi, să te exprimi cu emoția pe care o ai atunci. Și asta e foarte importantă în teatru, dar ai această cutie care, de multe ori, e un cadru, o convenție de care avem nevoie. În genul ăsta de spectacol imersiv, „site-specific“, ce câștigi e, într-adevăr, o experiență extrem de intensă. Nu vei uita experiența de a fi atunci pe stradă, de exemplu. Ești inundat de senzații. Dintr-o dată, începi să vezi realitatea prin filtrul acestei povești. Începi să vezi lucruri pe care le-ai ignorat sau ți s-au părut absolut normale. Dintr-o dată, primești un cadru aproape filmic. Dar ești acolo, ești „parte din“. Bineînțeles, depinde ce tip de interacțiune îți propune povestea. Am făcut și spectacole în care ești „fly on the wall“, cum zic americanii, adică nevăzut de personajele interpretate de actori…
Ești un martor „neintervenționist“!…
Da. Dar stai să termin ideea! Primești un filtru magic, aplicat la realitatea cea mai imediată. Și ai toată libertatea să primești povestea, să schimbi locul, să te apropii și să te îndepărtezi de actor, să vezi scena de la depărtare sau de foarte aproape. Ești extrem de stăpân pe acest obiectiv, care ești chiar tu. Și extrem de imersat în – că de aia se numește teatru imersiv, în cazul ăsta, pe stradă. Dar ca să dau și un alt exemplu de poveste: la New York am făcut tot o serie de spectacole, despre trei cartiere din Manhattan – Lower East Side, Harlem și Financial District. Și într-unul dintre astea era un traseu pentru un singur spectator, care era abordat de un actor – mergeai la un punct de întâlnire. Acest actor începea să vorbească și să vorbească, să te ia de mână și să meargă cu tine. Și-ți dădeai seama că se raportează la tine ca la cel mai bun prieten. Făceați lucruri împreună, îți cerea sfaturi, vedeai cum relaționează cu alte personaje din realitate și așa mai departe. Și atunci puteai să vezi direct cum ai influențat povestea și ce tip de parteneriat aveai. Bineînțeles, totul era gândit să-ți permită libertatea asta, dar să ai și o poveste care are un început, un mijloc și un sfârșit. La un moment dat realizai și că tu ești, de fapt, prietenul imaginar al personajului. Și asta ține de o abordare a poveștii desprinsă din teatrul dramatic.
Și unde încadrezi acest tip de teatru, întâlnirea asta a actorului newyorkez și un trecător?
Tot imersiv de stradă, un spectacol participativ, plecat tot din documentarea făcută în cartierele respective. Și acest gen de spectacol se întâmpla pe stradă, dar într-o altă formulă, în care mai mulți spectatori se împărțeau în diferite grupuri și foarte multe erau povești unu la unu. Experiența era făcută pentru tine. Broken City a fost un spectacol făcut cu PopUP Theatrics, o companie în care sunt și partener. PopUP plecat din New York exact de la realitatea asta: că spațiul e foarte scump. Am folosit orașul – și nu numai orașul – ca decor. Am folosit Skype-ul, când nu era „fashionable“ să faci spectacole pe Zoom, încă de prin 2009, 2010, în Long Distance Affair. În acel proiect erau comisionați dramaturgi, regizori și actori din toată lumea, care lucrau împreună ca să creeze un spectacol pe Skype în casa performerului, a actorului.
Și genul ăla de teatru cum se chema? Tot imersiv?
Era alt tip de imersiune. În forma lui finală, de fapt, publicul venea în același spațiu, ca la teatru. Și-n acel spațiu aveai aceste conexiuni online. Într-o seară vedeai poveștile a nouă personaje, jucate de nouă actori, fiecare din alt colț alt al lumii… Era un tip de teatru intim, interactiv, mix între online și offline. Experiența devenea foarte intimă prin asta. Dar nu stăteai acasă la tine sau pe telefonul tău. Deși și asta se poate, în alt tip de spectacol…
Mulțumesc, am aflat multe! Ștefan, care e locul tău în dramaturgia contemporană românească? Mai în față, la balcon, pe scări, în foaier? În aer liber?
Și eu să-mi definesc locul. Impresia mea a fost că am fost și outsider, și insider. Dar cred că mereu am fost o ciudățenie în acest tip de teatru, pentru că am venit și cu o atitudine, și cu un stil destul de neobișnuite. Pe de altă parte, am fost foarte implicat și aproape de producție, am scris pentru producții, am lucrat cu regizori la scenă, am scris pentru actori, am fost parte din procesul de creație al întregului spectacol. Ceea ce chiar a fost o ciudățenie, la început, nu făceau foarte mulți lucrul ăsta. Și am avut, cumva, și norocul să mă intersectez, cu doi… În primul rând, cu grupul „dramAcum“, care era format inițial din cinci regizori – Andreea Vălean, Gianina Cărbunariu, Radu Apostol, Alexandru Berceanu (mentorați de domnul Nicolae Mandea). Apoi și Ana Mărgineanu a intrat în grup – cu Ana eu am lucrat foarte mult, dar și cu ceilalți, în diferite configurații. „DramAcum“ își propunea să descopere o nouă dramaturgie. Și să includă și dramaturgul în procesul ăsta, în lucrul cu regizorul, cu teatrul. Până atunci, fusese foarte răspândit modelul în care dramaturgul își termina piesa, dădea textul și zicea fă ce vrei cu el.
Și-n al doilea rând?
La fel de important a fost Voicu Rădescu și Teatrul Luni de la Green Hours, cu care m-am întâlnit cam tot în același timp și am avut o conexiune imediată. Regretatul Voicu – câteodată nici nu-mi vine să cred că, de fapt, nu mai e printre noi; e printre noi, dar în alte forme – era un om foarte deschis la minte, deschis în general, omul care a spus mereu da și a cristalizat, pur și simplu, pe personalitatea sa conectivă și deschisă, o întreagă generație în zona „Green“-ului. Și de muzicieni, și de oameni de teatru, dar și din alte zone artistice. Am prins chiar „boom“-ul fenomenului „Green“, de la începutul anilor 2000. Am avut norocul acestor întâlniri, plus norocul de a face școala la New York, au fost niște intersecții foarte fericite.
… și care te-au dus unde? În garderoba teatrului românesc contemporan? În spatele cortinei? În fața ei? Pe scenă?
Pe scenă – sau, cel puțin, pe un loc foarte central al scenei – nu știu dacă am fost vreodată cu adevărat. Am fost mai prezent pe scene internaționale. Datorită unui proiect ca „Despre România, numai de bine“, unde ne-am propus să mergem spre orașe și am fost acolo, asta a fost cam un deceniu de lucru. Chiar am fost în acele orașe dar asta mi-a lăsat mult mai puțin timp să fiu în București. La un moment dat am revenit și în București, poate cel mai vizibil cu trilogia Anul dispărut de la Teatrul Mic – prima și ultima parte. A doua a fost la Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului. Am un rol marginal, dar unul special, cred. M-am conectat cu foarte mulți oameni care respectă ce fac eu, au fost inspirați de ce fac eu – și invers. Am niște valori pe care le respect, sunt multe compromisuri pe care am decis să nu le fac. Mi-am menținut o verticalitate care nu vine la pachet cu o super vizibilitate. În general, încerc să fac lucruri foarte bine, ștacheta mea e foarte sus. Dar mereu m-am dus după muncă, nu după glorie.
Așa cum arta conceptuală e atât de modernă încât au ajuns criticii să se holbeze la hidrantul dintr-o galerie, chiar orice se întâmplă în jurul nostru poate deveni teatru, mă rog, performance? Credeam că versul shakespearian care începe cu „lumea-ntreagă e o scenă“ e o figură de stil din care lipsește termenul comparativ „ca“…
Unii artiști o pot face, pot face artă și din hidrantul ăla. Acolo e foarte important artistul. Fiecare suntem receptori cu propria sensibilitate. Dar știu unde vrei să bați, sunt mult mai aproape de tine. Mi se pare că nu orice poate fi artă, nu orice poate fi dramaturgie, nu orice poate fi film. Cred foarte mult și-n talentul, și-n meșteșugul de a povesti.
Sunt nevoit să scurtez brutal discuția, iartă-mă, așa că sar direct la ultima întrebare: Ștefan, de ce faci teatru?
De la un moment dat, a ajuns un fel de a exista. Am plecat de la niște întrebări față de lume, față de mine, o curiozitate constantă față de ceilalți. Și așa tot procesul ăsta de creație devenit, cumva, „addictive“. M-am îndrăgostit de situația asta, fascinantă: ne întâlnim într-un loc și ne putem imagina împreună, în același timp și spațiu, povești. Câteodată, decorul e absolut abstract sau nici nu există. Dar puterea asta mi se pare primordială, șamanică, de a fi împreună și cum ar putea funcționa aceste povești în această situație de comuniune. Teatrul e tot timpul efemer, știi că se termină, că nu trăiește decât acolo, și, cu toate astea, apare următorul moment de efemeritate, și următorul. Așa teatrul devine viață, cred.
„2025: nouameapiesă“?, într-un road trip (anti)performativ prin România
Performance-ul „2025: nouameapiesă?“, pe un text semnat de dramaturgul Peca Ștefan, este prezentat, itinerant, în teatre și spații culturale alternative din mai multe orașe din România, potrivit unui comunicat de presă. Astfel, noua producție, un experiment hibrid interactiv, susținut de elemente multimedia, este o chestionare amuzată a lumii moderne, pornind de la ideea că un text dramaturgic bun s-ar cuveni să exploreze „o mare problemă din realitate“.
„2025: Nouameapiesă?“
O (pseudo) prelegere (anti)performativă (inter)activă
de Peca Ștefan
Perfomeri: Peca Ștefan, Cinty Ionescu
Video design: Cinty Ionescu
Durată: cca. 120 minute
Vârstă recomandată: 16+
Programul turneului:
17.04 – Câmpulung Muscel (Convivial)
23.04 – București (Centrul de Teatru Educațional Replika)
09.05 – Târgu Mureș (3g HUB)
13.05 – Cluj (Reactor de Creație și Experiment)
21.05 – Satu Mare (Teatrul de Nord)
23.05 – Timișoara (AUĂLEU Teatru)
30.05 – Sfântu Gheorghe (TAM)
3.06 – Piatra Neamț (Teatrul Tineretului)
5.06 – Sibiu (Teatrul Gong)
9.06 – București (Teatrul Masca)
Imagine © Peca Ștefan
