Nocturnă la zid
cine îmbătrânește cu noi
îmbătrânește împotriva noastră
și cine a murit prea devreme
tot împotriva noastr-a murit.
„ia uneltele din copârșeu și-ntoarce mortul
cu gura în jos“, îndemnau ăi bătrâni
dar ce ne facem cu pletora asta de vii cărora
totul li se cuvine?
unde ești pocitanie care-n parcul cu buruieni
crescute de-a valma
rânjind mi-ai prevestit printre leagăne și învârtitori gârbovite
o viață în divorț cu realul?
unde ești grădină ocrotitoare, unde e scrisul compulsiv
care ar fi trebuit să justifice totul?
cine îmbătrânește cu noi
îmbătrânește împotriva noastră
și cine a murit prea devreme
tot împotriva noastr-a murit –
străbunica descânta de deochi, de spăriet, de strâns,
de frigări, de cârtiță, de bubă neagră, de plânsori și de
soare-în-cap, versurile mele nu ascund și nu vindecă
de nimic.
biografie, munci și zile, văgăuni abandonate de zeu –
și eu, în asemenea nopți, dac-oi fi știut vreodată
mai bine, după atâtea cacealmale, evaziuni, pretinse destinderi,
chiar nu mai știu.
stea, măr, enigmă
Am povestit mult despre tine noaptea trecută
sunt câțiva ani de când nu o mai făcusem
acum trec într-o mașină condusă de inevitabilul
tip matinal și nervos
pe lângă apartamentul în care
te-au găsit, ca pe-un copil cuibărit într-o scoică,
sărbătorind cu sângele coagulat
reușita ștrengăriei macabre,
fără suflare, vânătă, greu de recunoscut
(cum te-am văzut depusă la capela din Visarion)
doar zâmbetul ți se păstrase enigmatic,
cumva năstrușnic și insondabil –
imaginea asta îmi scapără și azi pe bolta craniului,
electrizând câteva fire de păr încărunțite.
fără să te preocupe asemenea frivole banalități,
nu te-ai păzit și nu ai promis nimic,
ai vrut să scrii tot ceea ce se cerea rostit,
să nu lași grozăvia nedivulgată –
și dusă ai fost într-o clipă.
altarul din sufrageria mea – pesemne c-ai auzit
vorbindu-se pe șoptite despre el
printre oameni care nu cunosc loialitatea
crâncenă a poeților –
e-o stea ce îți păstrează, gravate, trăsăturile
din ziua în care, zâmbindu-i amar,
despletindu-te, expunându-ți nedumerirea
și jindul de a trăi, mușcând cu toată ființa ta cea
plăpândă dintr-un măr (să fi fost roșu sau verde?
pădureț ori zemos?)
pe care prietenul tău, fotograful cu faimă,
ți l-a întins în după-amiaza de vară –
intuind o rotunjime a chipului tău
de femeie încă tânără – chip încercat de
suferințe cărora atâția se siliră să
le găsească un tâlc – ai părut să mai cauți o dată
în obiectivul rece al acelei scule nemțești
penumbra unei biografii îngemănate cu erupția
și cu dezastrul.
stea, măr, enigmă,
sprintenei uitări nu îi vom da satisfacție –
mutilarea artistului la tinerețe, atelierele tale,
aripa dreaptă și un război de o sută de ani
te trăiesc mai departe,
refuzând orice supunere și extracție
a umanului pe recile, sângeriile dale.
cândva am dansat acolo, la ani-lumină de moarte.
Imagine: Walead Beshty, Picture Made by My Hand with the Assistance of Light, 2011