Poeme

Start

1.

aud vorbindu-se în jur doar despre poverile
acestei existențe gregare lumea pare o peșteră unde soarele
nu ajunge în timp ce Adam orbecăie în căutarea coastei
extirpate cândva din rațiuni de politică universală

acestui dumnezeu cinic nu i te poți plânge
poate că experimentul îl distrează încă
sau poate că a greșit și-i este greu să recunoască
îl simt cum mă privește fără să înțeleagă că-n viața asta
te voi căuta mereu ca pe partea din mine care lipsește

nu pot decât să scriu frenetic să lingușesc destinul
cu vorbe mieroase unii au reușit dovadă stau
cărțile acestea cu cotoare aurite din care am învățat
să mă deprind cu suferința cum te deprinzi cu un geamăn diform

inima a trecut demult de prima tinerețe se teme
de reacțiile unui eu înstrăinat obișnuit cu spații devastate
singurătatea este o armă tăioasă peste o vreme ne vom plânge
de reușitele ei vom încerca să ștergem anii lipsă cu lacrimi

spun doar că încerc zi după zi dar coasta pierdută
mă cheamă înapoi într-un trecut puțin incoerent
brăzdat de zâmbete și îndoieli ca un cer de mai
despicat de urmele avioanelor cu reacție

2.

dintotdeauna am crezut că oamenilor
nu le ia mai mult de câteva clipe
până să înțeleagă cine li se potrivește și cine nu

ți-am repetat-o și ție de atâtea ori încât
subiectul s-a banalizat acum ne reproșăm
cafeaua prea amară cămășile prost călcate
calitatea mediocră a filmului de sâmbătă seara

doza de acceptare s-a consumat iubirea și-a suflecat
mânecuțele de contabil plictisită să țină socoteala
împrejurărilor în care a fost cât pe ce să clacăm

ne-au mai rămas visurile acolo încă există
speranța că vom fi împreună până când
moartea se va înghesui între noi ca un bețiv
pe bancheta jerpelită a unui vagon de clasa a treia

realitatea mea de plastilină poate fi modelată ușor
ascult chiar acum cântecul care te făcea să plângi
nu am găsit altul mai bun până și veselia
se procură mai greu ca altădată deși aș vrea să cred
că măcar la început ți-ai spus că eu sunt alesul
și că o dată în viață merită să încerci

3.

ridicasem împreună o casă și urma să-i punem
acoperiș ferestre și uși ca unei case obișnuite
doar că a noastră a rămas la roșu
ferestrele și ușile n-au fost decât iluzii iar un acoperiș
deasupra capului se spune au numai oamenii cu cap

la mine plouă acum înăuntru iar uneori chiar ninge
când vânturile polare năvălesc în suflet
casa care n-a fost niciodată casă mă cheamă înapoi
mă îndeamnă să revin în camerele pustii
avide să-mi reasculte promisiunile

seamănă cu romanul la care am renunțat
în lipsa personajelor plecate care încotro
nu le-am putut împiedica să își aleagă drumul
eu sunt doar povestitorul fără drepturi depline
asupra operei sale incomplete

4.

în tinerețe am promis cuiva că îi voi fi alături
până când moartea…
cu timpul mi-am dat seama că m-am înșelat
și nu moartea ci viața va fi cea care ne va despărți

sunt un umil călător împins de mândrie
să locuiască o vreme într-un palat
cuprins în cele din urmă de neliniștea nomadului
condamnat la pasivitate
mă simt vinovat că am încercat să trag timpul
deasupra-mi ca pe o pătură călduță și moale
să trimit înlocuitori pe drumurile minate cu deziluzii

ce știu cu adevărat e că acum
îți povestesc toate acestea de parcă
vorbesc despre un prieten plecat dintre noi
un om al cărui chip mi-l amintesc
cu dificultatea proprie unei întâmplări
ascunsă multă vreme într-un pliu al memoriei

mă pot ierta pentru această risipă
doar vorbindu-ți despre noi
despre toți anii minunați
pe care astăzi pot doar să mi-i închipui
așa cum îți închipui zâmbete și gesturi
într-un teanc de fotografii inexistente

5.

de la început am știut cum să ajung la tine
luam metroul până la Titan
blocul tău era la câteva minute distanță
mă așteptai pe holul întunecos
simțeam cum trupul îți arde
sub mătasea subțire a halatului de casă
hainele păreau dintr-odată prea strâmte
însă în scara blocului era frig
și maică-ta putea să apară în orice clipă
ne sărutam și ne strângeam în brațe cu disperare
de parcă a doua zi venea sfârșitul lumii

după absolvire ai primit un post la Baia Mare
o dată pe săptămână luam metroul și ieșeam la doi pași
de casa cu porți înalte unde locuiai în gazdă
mă serveai cu piure de castane sub ochii proprietăresei
o doamnă cu mustăcioară și un nume invadat de consoane
îți sărutam pe furiș mâinile reci
îți ștergeam de lacrimi obrajii îmbujorați
cu colțul batistei brodate cu motive maramureșene

peste ani ai emigrat în Australia
o dată pe lună urcam în metrou și ajungeam
chiar în fața clădirii cu o sută de etaje unde aveai biroul
stăteam atârnați de tavan cu capul în jos
ne sărutam cu gleznele cu genunchii cu coatele
ne făceam planuri pentru vacanța în care urma să căutăm
o plajă pustie la Oceanul Indian
să privim apusul înfășurați în frunze de cocotier

de curând am auzit că ai părăsit Pământul
îmi închipui că te-ai mutat pe Marte
acolo nu există aproape deloc gravitație
gândurile își pierd repede puterea în atmosfera rarefiată
mă pregătesc să iau metroul până la Valles Marineris
sper să pot trece de porți îmbrăcat în costum de astronaut
poate că de data asta voi rămâne lângă tine
să-ți spun povești din vremea în care vulcanul Olimp
erupea spre deliciul călătorilor spațiali
abia aștept să te văd zâmbind din nou
în roșu îți stă atât de bine.

Imagine reprezentativă: Jeffrey Tover, Fracture

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×