Evanghelia după Rogojin

                        traducere din cehă de Kateřina Kozlovská

Iertați-mă, Nastasia Filipovna,
nu am avut cum să nu vă ucid.
Erați atât de frumoasă, de provocatoare
în schimb atât de mândră și atât de
disprețuitoare față de bărbați,
încât oricare dintre ei v-ar fi răpit/smuls,
cu poftă şi fără urmă de remuşcare
virginitatea, dragostea sau chiar și viața.
În schimb, mie mi-ați refuzat
cu permanentă încăpățânare toate acestea,
astfel încât nu mi-a mai rămas altceva
la dispoziție decât moartea Dvs..
Era de fapt singurul lucru
pe care vi-l mai puteam lua,
care era încă, neîndoielnic și numai al Dvs.
Mai precis,
nimic din ceea ce ați avut cândva
nu vă mai aparținea,
erați datoare vândută.

Viata Dvs.?
Nu mai era de multă vreme a Dvs.
ați zdrobit-o și ați descompus-o
în tot atâtea cioburi sângeroase și sângerânde
câţi bărbaţi s-au înfruptat
din tandreţea lor aspră
și s-au intoxicat cu dulceața lor otrăvitoare.
Fiecare dintre ei și-a cumpărat ciobul
în mod cinstit și din proprie inițiativă,
plătind pentru el prețul stabilit de Dvs,
astfel încât
a meritat să îl aibă, să se bucure de el
după cum a considerat de cuviinţă.
Eu v-aș fi plătit
pentru oricare dintre aceste cioburi
mai mult decât oricare dintre ceilalți,
dar cu mine
nu ați vrut niciodată să faceți asemenea afaceri.
M-ați disprețuit
mai mult decât pe toți ceilalți,
pentru că
m-ați considerat drept un primitiv needucat,
un țărănoi violent.
Asta nu m-ar fi deranjat atât de mult,
întrucât pentru bani
– și aveam destui –
aș fi putut oricum să obțin orice,
chiar și cel mai frumos dintre cioburile Dvs.

Numai că Dvs. nu m-ați respins
atât din cauza a ceea ce eram eu însumi,
cât din cauza lui  Mîșkin.
Iar asta m-a enervat cumplit
și, în același timp,
mi-a indus o stare
de iremediabilă deprimare.

Pe  Mîșkin
nici măcar nu puteam fi gelos,
nici nu-l puteam provoca la duel
sau ucide.
Ăsta nici măcar nu era bărbat,
ci un ideal asexuat de neatins,
un model artificial
care în lumea reală
nici măcar nu există,
un personaj prost croit
dintr-un roman melodramatic,
o încercarea eșuată a lui Dostoievski
de a crea un caracter
absolut și neîndoielnic pozitiv.
La urma urmei, autorul însuși a mărturisit
că a fost vorba despre o mare greșeală,
altfel romanul nu s-ar termina
așa cum se termină,
și nu ar purta titlul
pe care îl poartă.
Nu puteam lupta împotriva Idiotului.
Pentru a lupta, aveam nevoie
de un bărbat adevărat,
dotat cu sabie și coaie.
Pe unul ca ăsta, cu siguranță l-aș fi zdrobit
l-aș fi distrus, l-aș fi ucis,
câștigându-mi astfel dreptul de a cumpăra orice de la Dvs.,
la prețul stabilit de Dvs.,
fie el și cel mai mare –
aș fi cumpărat orice, pentru orice preț.
Dar  Mîșkin?!

Cel puțin dacă s-ar uitat la Dvs.
ca la o femeie, dacă frumusețea Dvs.
l-ar fi entuziasmat în vreun fel…
Dar nu.
El vă iubea ca un înger pe un alt înger,
cu spiritul și sufletul,
nu cu trupul,
întrucât, la fel ca oricare alt înger,
nu avea parte de niciun fel de trup.
Și, ceea ce este cel mai grav,
sunt pe deplin conștient că nici Dvs.
nu l-ați luat în serios ca bărbat.
Niciodată nu v-ați fi gândit
să vă căsătoriți sau să vă culcați cu el,
fiindcă, la fel ca și mine,
v-ați dat seama perfect că el nu era
nici om în toată puterea cuvântului,
nici bărbat adevărat
și că nu v-ar fi putut mulțumi, ca femeie,
pe niciunul dintre aceste planuri :
îngerilor nu li se scoală,
duhurile nu regulează,
simbolurilor nu le-o suge nimeniiar cu apă chioară,
fie ea și transformată în vin,
nu se îmbată nici nuntașii de la Caana,
poate doar îngerii care mai cred în bazaconia
cu miracolul ăla ridicol.

Totuși, v-a fost de-ajuns să vă uitați la el
ca la un chip sfânt, ca la un Dumnezeu viu –
deși numai viu un era –
ca la un simbol, model, ideal…
V-a fost suficient ca pretext
pentru declararea sfințeniei
(a lui, a Dvs., deja nu mai conta),
pentru transformarea lui în obiect al adorației
sau poate doar
pentru descoperirea ideii de morală
cu care, în rest, ca prostituată notorie,
nu ați avut niciodată nimic în comun.

Sau poate că v-a fost suficient ca pretext
pentru a vă vedea în propriii Dvs. ochi
pe post de Maria Magdalena la picioarele
unui Isus asexuat,
pentru a trăi măcar o vreme cu iluzia
că a existat un bărbat care v-a iubit
și pentru altceva
decât pentru corpul Dvs. perfect
și frumusețea Dvs. păgână.
V-ați mințit singură,
dar erați conștientă de asta
și nu vă deranja câtuși de puțin:
înafara acelei iubiri împotriva naturii
nu aveați nevoie de nimic altceva
nu aşteptați nimic de la el.
Nici nu v-ați pus problema să fiți cu el,
în schimb, din cauza lui,
pentru simplul fapt că exista
ați refuzat să fiți cu mine.
Cel din care v-ați făcut un zeu
v-a dăruit curajul să refuzați
compromisul cu acela
pe care l-ați crezut diavolul.
El era tot ce nu eram eu.
Avea tot ce nu aveam.
Putea, știa și vedea tot
ceea ce eu nu puteam să fac
să știu, să văd și să cunosc.
Pe scurt, el a fost opusul meu ideal,
dovada tangibilă și incontestabilă
că în lume mai exista speranţă,
că până şi sufletul decăzut
care ați fost
putea spera într-o formă de mântuire
și cel mai important,
că nu era obligatoriu ca acel suflet
să sfârșească în brațele unuia ca mine.

Desigur, el nu era așa prin el însuși,
ci fiindcă așa îl vedeați Dvs.
fiindcă l-aț construit, conceput,
modelat, creat ca atare.
Aveați nevoie de un motiv puternic
pentru a nu fi cu mine,
așa că vi l-ați inventat pe  Mîșkin.
Vi l-ați împodobit
ca pe un pom de Crăciun
cu toate trăsăturile pozitive,
pe care nu le-ați găsit
sau ați refuzat să le vedeți la mine.
I-ați dăruit tot ce ați vrut să admirați
la un bărbat – cu excepţia bărbăţiei.
cu excepția sabiei și a coaielor.
De ce? Probabil pentru că
ați avut parte de destui bărbați.
Iar pe de altă parte, pentru că bărbăție,
sabie și coaie ați fi găsit și la mine.
Iar el trebuia să fie altfel, diferit,
trebuia să fie exact opusul meu.
De fapt, se poate spune că, în felul meu,
eu însumi i-am slujit drept model.
Nu l-ați creat după,
ci împotriva chipului meu
dar tot v-am servit drept model –
modelul a ceea ce el
nu ar fi trebuit să fie.
Și l-ați creionat mai detaliat,
mai loial și mai bine
decât însuşi Dostoievski.

De fapt, Mîșkin nici măcar nu a existat.
A fi luptat împotriva lui ar fi însemnat
a lupta împotriva acelei imagini
create în mintea Dvs..
Și știam din experiență
că a lupta împotriva a ceva
ce exista doar în mintea Dvs.
ar fi fost complet inutil.
Îmi pare rău, Nastasia Filipovna,
Nu am putut să nu vă ucid.
Nu avea niciun rost să-l ucid pe Mîșkin.
Oricum, după trei zile vi l-ați fi înviat
sau l-ați fi reinventat în alt mod
și l-ați fi adorat și mai tare,
iar asta l-ar fi transformat cu adevărat
într-un zeu nemuritor.

De altfel, tocmai asta a fost
eroarea vechilor evrei:
au crezut că vor scăpa de Isus
punând să fie ucis;
da‘ de unde!
tocmai în acest fel a intrat în legendă
și a atins nemurirea.
Pe de altă parte,
dacă ar fi ucis-o Maria Magdalena,
probabil că supărarea,
mâhnirea pentru a fi pierdut-o
l-ar fi ucis, încetul cu încetul, și pe Isus,
și astfel ei ar fi putut scăpa
cu adevărat de el.
Sau, chiar dacă ar fi supraviețuit,
după moartea Creatoarei sale,
probabil că nimeni nu avea să-și mai amintească de el
și ar fi fost nevoit să se întoarcă
în acel sanatoriu preistoric
dintr-o Elveţie antică și să aștepte
până s-ar fi născut Dostoievski,
pentru a-l reinventa
pe post de Mîșkin.

Pe scurt, nu am vrut să repet
eroarea vechilor evrei.
Iertați-mă, Nastasia Filipovna,
nu am putut să nu vă ucid.

Rugă pentru chip de ceară

Mariei Ivanov și poeziei ei

                    traducerea în limba română îi aparține autorului

Nu mă vei recunoaște în junele-prim,
filfizon pus la patru ace,
„cămeșuță cu mânecă lungî”,
„pantaloni di-așii cu dungî”
„și cravata tatii” –
ori poate chiar papionul lui bunelu´ –
„di flăcău”,
pornit valvârtej vinerea după-amiază,
de neoprit în ambiția lui de a deveni
regele balului de la discoteca din sat,
campion la hip-hop,
de neîntrecut la rock´n´roll,
inegalabil la step,
rege la horodinca,
primul la votcă,
în capul listei la datorii
la coana Dașa cârciumăreasa,

.

nici în împleticitul șifonat,
întors acasă duminică dimineața
fără sacou,
fie că l-a lăsat pe undeva gaj
pentru berea băută și neplătită,
fie că pur și simplu l-a uitat
și nu-și mai amintește unde,
descheiat până la buric,
atârnând de cravată, dacă o mai are,
incapabil să lege trei cuvinte,
dar reușind să-ți explice
mai mult prin gesturi
că după trei zile de bairam
îi este cumplit de rău
și are neapărată nevoie de ciorba sănătoasă
pe care știe precis că o gătești
la fiecare sfârșit se săptămână,
din care este sigur,
în orice hal s-ar întoarce acasă,
că oricum i se face parte,
urmând ca, după golirea strachinii,
dres măcar pe dinăuntru,
să i se trezească și alte chefuri
și să întindă pofticios mâinile
către sânii tăi superbi,
amețitor de apetisanți sub bluza albă de in
și pe care în restul săptămânii
nu-i prea bagă în seamă,
insensibil la șoaptele tale grijulii
„mai încet, iubitule, că se trezește aia mică”,
preocupat numai de ceea ce-l interesează
și adormind imediat după ce-și atinge scopul,
fără să-i pese de vânătăile dureroase
și resturile de lenjerie sfâșiată
cu prețul cărora, sătul de Taniile
și Dașele mizerabile de la cârciumă,
fără să te întrebe dacă ești pregătită,
dacă nu ești obosită, dacă nu ești pe stop
sau pur și simplu dacă ai chef sau nu,
și-a croit cu brutalitate drum către adâncul tău,
și către culmile egoiste ale plăcerii individuale,

.

nici în individul cu pălărioară strâmtă
și mustăcioară elegantă,
în aparență decent și înțelegător,
gata să te asculte
atunci când vei simți nevoia
să-ți descarci sufletul,
jucându-se binevoitor cu fetița ta,
purtând-o chiar în brațe
atunci când i s-ar face somn,
dând impresia de a fi înlocuitorul ideal
al stelei cu coadă prin care fetița ta dădea chip
într-un desen pe asfalt
celui de-al treilea membru,
atâta vreme absent, al familiei voastre,
de a întregi iluzia că vei aparține din nou
unei familii normale, unu, doi, trei,
uite, mama, unu mămica, doi fetița,
trei tăticu´, nicio steluță cu coadă,
ci câte un cerculeț normal pentru fiecare,
fiindcă acum avem și noi tătic, mama,
nu m-ai recunoscut nici atunci
când privirile mele acre și buzele mele strânse
îți spuneau că banii mei
nu vor fi niciodată și ai voștri,
iar copiii tăi nu vor fi niciodată
și ai noștri,
că mama mea va fi întotdeauna „săru-mâna doamnă”
și niciodată vreo tanti Sofica sau tușă Maia,
că, dacă va exista vreodată,
familia noastră va începe
acolo unde se va termina familia ta,

.

nu mă vei recunoaște nici atunci când,
fetița ta odată matură
și poate având chiar deja propria sa familie,
iar tu fiind la fel de frumoasă ca înainte,
dar îmbogățită cu un strat de maturitate
care nu va face decât să-ți sporească farmecul,
îl vei întâlni la cine știe ce eveniment cultural
pe domnul acela grizonat, manierat și discret parfumat,
probabil din România sau chiar de mai departe,
din Italia, din Franța sau cine știe de pe unde,
care te va copleși dintr-odată cu atenția,
politețea, erudiția și capacitatea sa de înțelegere,
îți va ține pardesiul atunci când vei dori
să-l îmbraci sau să-l dezbraci,
nu va insista și nu te va presa niciodată
în materie de relații intime,
ba, dimpotrivă, va aștepta, politicos,
să lansezi tu semnale în acest sens
și nu va reacționa la primul dintre ele,
ci mai degrabă la al treilea sau al patrulea,
nici atunci când, dezbrăcat de costumul impecabil,
ieșit din dușul parfumat al camerei din hotelul luxos
în care te va invita numai după ce tu
vei lăsa a înțelege de un anumit număr de ori
că ți-o dorești din tot sufletul,
își va revela adevărata identitate
de magnat dependent de averea nevestei,
locuitor-prizonier al cine știe cărui paradis fiscal
în afara căruia averea lui nu valorează nimic,
aventurier dornic de carne proaspătă,
sătul de turma de copii care îl așteaptă acasă
să le aducă tot felul de cadouri luxoase
pe care și le-au precizat clar
înainte de plecarea lui în călătorie,
egoist îngâmfat vorbind fără ocolișuri
despre familia lui din Occident,
cu plusurile și minusurile ei,
solicitând înțelegere când se plânge de ea,
dar și încurajare și aprobare
atunci când îi etalează reușitele și succesele,

.

nu mă vei recunoaște nici în bolnavul
pe care l-ai îngrijit timp de luni de zile,
schimbându-i zilnic compresele,
ștergându-i transpirația,
pregătindu-i medicația
prescrisă de cei mai faimoși
și mai costisitori medici la care aveai acces
în încercarea de a face totul
pentru a-l ajuta,
ascultându-i noapte de noapte
confesiunile depresive care-i scoteau în evidență,
pic cu pic, lașitatea și falsitatea unor principii
pe care, înainte de a se îmbolnăvi,
le declara ca fiind de nestrămutat,

.

nu mă vei recunoaște nici atunci când,
înveșmântată în negru,
cu ochii secați de lacrimi
și sătulă de „Dumnezeu să-l ierte”,
„Dumnezeu să-l odihnească” și
„fii tare, Maria”,
vei ieși pe poarta bisericii,
dar, în loc să te îndrepți către casă,
te vei opri la cârciumă,
te vei așeza la prima masă de lângă intrare,
iar atunci când Dașa, îmbătrânită și ea,
te va întreba „Ce să fie, coană Mario?”,
vei scoate fără un cuvânt niște lumânări
cumpărate sau primite de la biserică,
le vei aprinde pe masa pătată de votcă și de rachiu,
pe petele de votcă pentru cei vii,
pe petele de rachiu pentru cei morți,
nu mă vei recunoște nici atunci când
ceara scursă din lumânări
va începe să-mi contureze chipul pe masă,
profanând mozaicul de votcă vie și rachiu mort,
nici măcar atunci când,
la mult timp după plecarea ta din cârciumă,
Dașa, îngenuncheată,
va continua să se roage acelui chip
pe care ochii ei încremeniți de groază
îl vor oglindi de-acum încolo pe vecie.

Imagine reprezentativă: Emilio Vedova