Anii ’90 în Danemarca n-au fost cei mai liniștiți cu putință: economia era prosperă, dar societatea se lupta cu controversa politică legată de statutul emigranților și refugiaților; în cinema răsărea Dogma lui Vinterberg și Von Trier, dar simultan epoca mai făcea loc unui cineast care, deși nu atât de radical în expresia estetică și dorința de a zgudui convențiile mediului, încerca să sondeze undeva la rădăcinile răului.
Pusher e debutul pe marele ecran al viitoarei vedete internaționale Mads Mikkelsen, dar în același timp e și filmul care ne-a arătat întunecimile pe unde poate bântui imaginarul unui regizor la început de drum. Și pentru început, a bântuit străzile și demisolurile din Copenhaga, un oraș care la Nicolas Winding Refn nu are nimic în comun cu cărțile poștale însorite sau fațadele colorate reflectate în apele Nyhavn-ului.
Dimpotrivă, regizorul danez ne arată o Copenhaga mai degrabă nocturnă, cu subsoluri slab iluminate, cluburi gălăgioase și apartamente în dezordine, un fel de dezordine tinerească și agitată, dar care în același timp ascunde substratul fatal al deciziilor proaste. Iar asta pentru că Frank (Kim Bodnia) pare predispus la astfel de decizii, ba mai mult, turbionul de nenorociri unde e aruncat de circumstanțe și propriul temperament (de coleric fără cauză) devine din ce în ce mai periculos cu cât avansăm mai mult în film. Inițial, domină relaxarea totală: Frank și Tonny (Mads Mikkelsen) umblă prin oraș, în mașină sau pe străzi, vorbesc despre femei și aventuri sexuale (mai mult sau mai puțin imaginare), nimic nu pare să anunțe altceva decât un film cu multă băiețeală și bancuri porcoase, în cel mai rău caz niște orgolii masculine rănite de glume care întind prea mult coarda. Dar nu durează mult până să înțelegem că ce-am primit în primă instanță sunt doar niște scrijelituri pe suprafața unei vieți mult mai încâlcite și că Frank nu e decât un pion într-un joc care-l depășește cu mult în anvergură.
Orașul nu devine niciodată sordid sau mizer, dar Refn reușește să inducă impresia asta prin personajele care mișună prin viața lui Frank. E mereu ceva în aer, mereu o amenințare care pândește după un colț sau altul, în orice clipă poate răsări un pericol iminent din cele mai liniștite unghere. E nevoie doar de un singur pas greșit pentru a aluneca pe panta dezastrului; ritmul filmului devine tot mai alert pe măsură ce Frank izbutește să cadă din lac în puț: amenințările pasiv-agresive ale traficantului sârb, prietenia lui unsuroasă și înșelătoare, praful alb la fel de înșelător și alergarea continuă din mașini unde se fac tranzacțiile în brațele larg deschise ale poliției. Cum se întâmplă de obicei, tânărul e dator vândut sârbului și dispus să-și vândă și sufletul ca să scape de datorie. Cu toate astea, nu se găsește nimeni care să i-l cumpere, așa că tot ce reușește e să cadă în capcana paranoiei, să devină el însuși un profitor agresiv, ghidându-se după un scop care scuză (și nu prea) mijloacele. E un fel de luptă pentru supraviețuire și asta, dar e o luptă parșivă cu puține portițe de scăpare, majoritatea iluzorii. Filmul e presărat cu dead end-uri, dar printre cele mai șocante și fără drept de apel e vizita la un datornic vechi și cu reputație de rău platnic, un dependent de cocaină care nu mai are nimic de pierdut, un om pentru care viața valorează mai puțin decât o liniuță. Amenințat de Frank și gorila bătăușă a sârbului, își trage un glonț în cerul gurii și pecetluiește deal-ul pentru totdeauna.
Filmul tinde spre un soi de realism pe fugă, trepidant, suficient de tensionat în anumite momente cât să ni se pară că putem auzi bătăile inimii lui Frank, că disperarea lui e și a noastră. Între o iubită care nu e chiar iubită – Refn introduce subtil și această eschivă emoțională a personajului, un fel de impotență a sentimentelor și a vărsării lor în relațiile cu cei din jur – și un prieten pe care-l transformă în carne sângerândă pe podeaua unui pub, bănuindu-l de trădare, Frank se agită speriat și înnebunit de panică. Pusher e un roller coaster care mai întâi de toate își aruncă personajul în cea mai amețitoare cursă, și mai apoi îl lasă fără centura de siguranță. Iar camera de filmat plonjează în aceeași agitație, se hâțână și aleargă după personaje ca și cum ar împărți, de la distanță, același corp cu ele. Pe-aici trebuie căutată măiestria abordării lui Refn, în stofa vie a imaginii, în felul cum vibrația cadrelor devine mai mult o extensie a neliniștii, a exasperării protagonistului în fața evenimentelor care o iau razna, făcându-l în cele din urmă să piardă total controlul. Într-un fel, ne face să ne întrebăm dacă aparatul de filmat nu e de fapt o altă piuliță din întreg mecanismul ce pare să comploteze împotriva personajului, dacă nu participă în mod activ la decăderea lui.
Frank nu e un personaj remarcabil, e aproape o întâmplare faptul că Refn a ales să-l urmărească pe el vreme de câteva zile (și nu pe Tonny, de pildă, o prezență mult mai colorată și oarecum carismatică prin aura de bad-boy-cumva-încă-inocent a lui Mikkelsen). Remarcabilă e vibrația mediului pe unde se perindă. Traficanți, junkies, tineri cu privirea rătăcită și femei la marginea disperării – e ca și cum Refn dedublează populația Copenhagăi, arătându-ne sufletele chinuite din umbra ei. Și mai mult decât atât, se insinuează într-o lume decăzută aflată la subsolul unuia dintre cele mai dezvoltate orașe europene, demistificându-l și parcă arătându-ne că până și Copenhaga e de fapt clădită pe ruinele unui infern.
Imagine: Pusher, r. Nicolas Winding Refn, 1996
