Atunci când am învățat eu să citesc, puterea de a citi o carte până la capăt (oricât de mică sau de mare era) făcea parte din pachetul de forțe vrăjitorești pe care trebuia să le stăpânească un cititor. Cunoașterea literelor nu era de-ajuns, a silabisirii nici atât, cititul în liniște (sau „în cap“) venea mai târziu; fiecare cititor adult care ne stătea alături la primele încercări insista să citim tot: toată povestea, toată cartea, toată poezia… TOT. Și să nu sărim peste pagini, să nu ne uităm, înainte de a începe lectura, „cum se termină“ (ne uitam, totuși, dar întotdeauna cumva pe-ascuns, știind că „nu se face“ și că un cititor serios e cel capabil să reziste lecturii lungi). Lectura se putea întrerupe, învățam să punem semn la pagina unde rămăsesem, să nu îndoim colțul foii dacă se poate, și apoi învățam să reluăm de unde o lăsasem. Până la capăt. Nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când stăteam nopțile la veioza cu parfum de ebonită încinsă ca să termin o carte, că învățasem, astfel, să echilibrez în talgerele unei imaginare balanțe chestiuni foarte diferite: răbdarea de a urma pasul textului din carte și capacitatea memoriei mele de a reține unul, apoi două, apoi trei și apoi chiar mai multe nivele pe care sensul a ceea ce citeam mi se construia în cap. Și, odată construit, rămânea acolo.
Am devenit, în timp, un cititor „feroce“: citesc repede, dar nu atât de repede pe cât aș vrea, uneori – și trebuie să mă las în voia ritmului acestui dans ușor decalat, în doi, al privirii mele, alunecând pe pagină (sau pe ecran, care e tot un fel de pagină) și al creierului meu, înregistrând și torcând sensuri din ceea ce ochii mei văd în semnele înșirate acolo, labe de muscă și antene de libelule și capete de furnici… A citi o carte până la capăt mi se pare la fel de firesc precum a te limpezi de săpun la duș sau a șterge tot geamul, nu doar un volet al lui sau a face nod la ața de cusut.
Singura dificultate adevărată pe care o aveam, eventual, de înfruntat, în primele decenii ale vieții mele de cititoare, pleca de la un „defect“ al cărții: aș fi citit-o în întregime, dar… nu era întreagă. Cel mai adesea, ieșise ciuntită din tipografie, îndeplinind voința „cenzurii“, despre care așa am ajuns să învăț, ascultând discuțiile din casă despre cărți, că există – și ce face ea. Dacă aveam asemenea cărți, începea un fel de cursă – a soluțiilor discrete, pentru a găsi un exemplar (o ediție, cel mai adesea în altă limbă) întreg din care să ne completăm ceea ce lipsea ediției românești. Așa, în studenție, am comparat paragraf cu paragraf ediția românească, din BPT, a romanului lui Bulgakov, Maestrul și Margareta (1972) cu ediția franceză adusă de un coleg de an: am identificat pasajele lipsă și le-am copiat de mână, pe foi dictando, într-un week-end, adăugându-le volumului meu, românesc. Ca să pot citi cartea întreagă, de la un capăt la celălalt, fiind eu ferm convinsă că neîntregimea e aducătoare de nenorociri, ca orice imperfecțiune (datorată unor proști). Probabil, a fost romanul pe care l-am știut cel mai bine la examenul de Literatură comparată din acel an, cu profesorul Liviu Petrescu (mi-a picat la examen Frații Karamazov, cred, dar asta e altă poveste). Nu a fost singura dată când lucram mărunt și atent ca să întregesc o carte. Ca să am în biblioteca personală „ediția completă“ a operei unui autor ce mă interesa – adevărată fata morgana pentru filologul român, prietenii știu de ce.
Mai târziu, când am început să caut a pricepe de ce nu pot termina de citit o carte sau de ce îmi vine să o închid și să dau cu ea după ciori pe geamul deschis (nu dau, bietele ciori n-au nici o vină în chestiunea prostiilor omenești), am ajuns să scriu despre „cum să recunoști o carte proastă când dai peste ea“; revista Dilemateca m-a lăsat chiar să am o rubrică pe tema asta, Cărți de plastic se numea, și acolo scriam întotdeauna despre cărți impostoare, pe care le identificam prin aceea că… nu îmi venea să le citesc până la capăt. Și le citeam, totuși, când scriam despre ele, pentru că nu scriu despre ceea ce nu știu (Pierre Bayard, ceva de comentat aici?). Au fost anii în care am primit cele mai strașnice hate-mail-uri din viața mea de utilizator de e-mail (se împlinesc anul acesta 30 de ani de când trăiesc cu drăcia asta în viață și-n suflet… dar dvs.?).
Asemenea locuri de memorie (și moduri de lectură) explică, sper, destul de bine de ce sunt convinsă că a citi o carte întreagă, până la capăt (și dincolo de el, dacă se poate, în sensul de a căuta mai departe – ce a mai scris același autor, continuarea acelei cărți sau cartea care îi dă replica și o contrazice etc.) e un gest minimal de bună purtare, atât în raport cu cărțile – care sunt întreguri de sens, cel mai adesea, și care numai astfel ni se împărtășește și nouă, cititorilor – cât și în raport cu propria mea investiție în lectura aceea: timpul meu, mintea mea, memoria mea, ochii (și ochelarii) mei.
Scriu toate acestea pentru că, tot mai frecvent, răspunsul pe care îl primesc la întrebarea benignă „Ați citit cartea…?“ e unul ce mă lasă mai mult decât perplexă. Mi se întâmplă, e-adevărat, să pun această întrebare foarte frecvent – pentru mine, e expresia unei curiozități intelectuale (dacă ați citit-o, vom putea vorbi despre ea), a unei socialități căutând punți de contact (dacă vom discuta despre carte, ne vom cunoaște unul pe altul, preț de o cină, preț de un drum cu același tren, preț de-o discuție sau preț de-o viață, cine știe?), a unui interes sincer pentru „ce scrie în cărțile bune“, „ce se citește“ etc. Așadar, eu întreb, cuminte și curioasă, „ați citit cartea… (despre care vorbim)?“, iar răspunsul pe care îl primesc tot mai des este „am citit fragmente din ea“ sau „așa, pe sărite, nu-mi aduc aminte bine“, „nu, nu pe toată“. Dincolo de intruziunea acestui pe care mă înnebunește („țațo…“, cum scria într-o carte veche, „mă-nnebunesc!“), pentru că presupune enunțul „am citit pe toată cartea“ – prescurtat în „am citit-o pe toată“, unde corect ar fi „am citit-o toată“ sau „n-am citit-o toată“, dincolo așadar de acest sughiț gramatical tot mai insidios, mă lasă mută cât de ușor se vorbește în jurul meu despre cărți necitite „decât foarte puțin“ (spre deloc).
De ce nu se mai citesc (decât prea rar…) cărți întregi și de ce e aceasta o problemă? Știu dinainte răspunsurile defensive: în fața tsunami-ului de informații pe care le primim zilnic, fiecare din noi, avem mai puțin timp pentru a alege ceea ce ne interesează, avem mai puțin timp de citit, avem mai puțin timp… de gândit (?). Așadar, ajutoarele fermecate din poveste, transformate în profesori, educatori, părinți și alte feluri de spiriduși-helicopter, taie și foarfecă dintr-o carte „esențialul“. Uneori, avertizând onest de la început: „lectura acestui text durează 5 minute“. Nu te speria, cititorule, nu vei sta mult pe aici, nu îți furăm timpul cel prețios. Ca și cum cititul ar fi degeaba – dacă nu e vorba despre „fragmentele esențiale“, cum sunt blurb-ul copertei a patra și rezumatul făcut de un AI condescendent.
Proastă socoteală, zic, periculoasă de-a dreptul. Pentru că, veți fi ghicit, eu fac parte din specia aceea (pe cale de dispariție?) de intelectual care continuă să creadă că lectura nu e niciodată degeaba. Educarea răbdării, a memoriei și a atenției, cele pe care le exersează cititul „unei cărți întregi“, e esențială pentru orice om întreg la minte. Și ea, educarea aceasta, începe devreme (psihologii spun, sprijinindu-se pe studii serioase, că ea începe de la primele cărți copilărești, răsfoite atent, pagină cu pagină, de năpârstocul pufos împreună cu un adult răbduriu) ca să nu se sfârșească niciodată. Capacitatea de a urma firul vocii din carte – sau firul narațiunii, sau firul călătoriei relatate acolo – e sora bună a capacității de a-l asculta pe celălalt în realitate, de a fi empatic și atent. De a alege esențialul, bazându-te pe propria gândire critică: poate că nu tot ce e în cartea aceea e „esențial“, dar însăși alegerea esențialului e un proces mental important pentru inteligența oricărui cititor, astfel menținută în viață. Cărțile a căror lectură „durează 30 de zile, dacă citiți zilnic 10 pagini din ele“ (cum vedeți un asemenea avertisment pe coperta unui roman de – să zicem – Mario Vargas Llosa? în contrapartidă la avertismentele pentru lecturi de maximum 5 minute…), cărțile a căror lectură devine o luptă corp la corp și minte la minte, cărțile unde căutăm ceva și găsim, cu fericită surprindere, și alte multe lucruri, care ne vor fi de folos altădată… cărțile citite pe de-a-ntregul, acești adevărați profesori de competențe esențiale, pentru oricine și-ar dori asemenea competențe. Riscăm să le pierdem, grăbiți, confundând alergarea cu eficiența și scurtătura cu inteligența.
A citi o carte întreagă, a mă lăsa condusă de carte în ritmul paginilor sale, e și un binevenit exercițiu de fitness: respir într-un anumit ritm, mă așez cu mintea pe o cale și o urmez înfruntându-i piedicile, depășindu-mi, adesea, propria rezistență (veche). Uit ceea ce e în jurul meu, concentrându-mă pe întâlnirea cu cartea: nu e mindfulness, nu e zen, nu e echivalabil cu trendurile din jurul meu. Durează mult mai mult decât un reel pe rețelele sociale – și nici nu-l poți șărui imediat, ca să te laude toți urmăritorii, cum înțeleg că se face „la casele mari“. În schimb, ordonându-ne memoria de scurtă și de lungă durată, educându-ne să avem răbdare și să căutăm, cu inteligența trează, informații interesante, lectura unei cărți întregi ne face, cu siguranță, mai deștepți. Întrebarea este cine își mai dorește așa ceva, astăzi…
Imagine: The Travelling Companions, Augustus Leopold Egg, 1862
