Documentarul observațional este un flirt cu masochismul. Căci te îndeamnă la drastice autolimitări formaliste, îți taie elanul estetizant. Expunerea regizorului la propria subiectivitate este atât de mare, încât orice mic exces al încadraturii poate dinamita subiectul, „pătându-l“ cu ficțiune. Se poate spune că doc-ul observațional este cel mai „casant“ stil documentar. Ești doar tu și subiectul, iar între cei doi se întinde un teren minat: redarea subiectivității ochiului regizoral fără a „contamina“ autonomia subiectului. Atât autonomia lui umană, cât și autonomia fiecărui element al spațiului său (sunetele încăperii, culorile obiectelor, fluctuațiile luminii naturale etc.). Trebuie să fii și provocator, și discret. Provocator prin discreție și discret chiar și-atunci când provoci. Altfel spus, ai sau n-ai ochi pentru miracolul biografic al unei persoane. Să-ți reții strănutul în fața unui castel de cărți, chiar și când tâmplele îți bubuie de presiune. Asta înseamnă documentarul observațional.
Kix (2024), documentarul regizat de David Mikulan și Balint Revesz, câștigătorul de anul trecut al premiului „What’s Up, Doc?“ la TIFF, ne servește o supradoză din această paradigmă.
Totul a început în 2011. În cartierul lui Mikulan din Budapesta. Regizorul avea 21 de ani, era încă pe băncile facultății și filma ca un apucat tot ce apuca. Într-o zi, pe când se dădea cu skate-ul, i-au ieșit în cale niște puști. Au intrat în vorbă cu el, fascinați de placa sa. Dintr-o vorbă într-alta și dintr-o zi într-alta, s-a legat o prietenie. Acei ciutani împielițați îi păreau o combinație de Huckleberry Finn și „Gangsta’s Paradise“. Unul dintre puștani, Sanyi, vedeta tragică a documentarului, avea 8 ani atunci, iar vreme de peste un deceniu David Mikulan avea să documenteze viața dură a acestuia și a familiei sale (bunica, mama, tatăl, fratele și sora), toți înghesuiți într-o coșmelie de 30 de metri pătrați.
În 2011, smartphone-urile nu asediaseră copilăria și rețelele de socializare erau inofensive, nu primiseră în concesiune realitatea, adică încă mai exista acea poftă arhaică de joacă și de răsturnat orașul. Din această perspectivă, Sanyi și Victor, fratele său, par niște exponate de muzeu, niște strămoși, la a căror sete de aventură, de distracție și de intrat în belele te uiți ca la ritualurile unui trib dispărut.
Mikulan găsește cea mai eficientă metodă de-a capta această descătușare de energii ludice: coboară la mintea copiilor, luând parte ca actant la poznele lor. Și are și camera ideală pentru această odisee: o JVC de amator. Jump cut-uri haotice, ISO scăpat de sub control, slow motion grosolan, încadraturi fisheye ca-n Beastie Boys, naturalism picaresc; pe scurt, estetică de videoclip MTV din anii de glorie ai grunge-ului. Rezultatul? Un bungee-jumping afectiv (și de kamikaze) în imperiul săracilor. Și nu, nu o dă în poverty porn.
Iar ca să adauge un strop de savoare literară molotovului, monologurile puștilor sunt presărate cu înțelepciune hip-hop despre caznele vieții, cu meditații thug life à la 2Pac și Biggie. Jocurile lor, strechea lor dau cartierului budapestan o tușă legendară de Brooklyn, împingând trama când spre-o poezie violentă a apartenenței ca-n Do the Right Thing, când spre-o elegie white trash ca-n Gummo.
Treptat, aflăm că pentru Sanyi și Victor străzile sunt o gaură de vierme în care aceștia se ascund de metastazele familiei. Mama, un munte de oboseală, se împarte/sfâșie între mai multe joburi, iar tatăl pute a băutură și e mai mereu șomer. Certurile la cuțite se țin lanț, la fel și scatoalcele încasate de copii. Situația școlară a lui Sanyi e de tot rahatul, evident. Și peste acest câmp de bătălie tronează privirea limpede și miloasă a bunicii, o mână de om împuținându-se de la zi la zi, care consemnează goana spre ratare a familiei ca un seismograf, un seismograf al deznădejdii.
Cu un astfel de bagaj emoțional, ajuns la adolescență, Sanyi devine un TGV, unul fără frâne. Apogeul? Un incendiu în urma căruia un bărbat își pierde viața.
Între timp, intervine o simbioză: stilul documentarului se dezvoltă concomitent cu înaintarea în vârstă a lui Sanyi. Exuberanța viscerală a mini DV-ului este înlocuită de cadre îngrijite, cu focus stabil, de-o primenire mirrorless a narațiunii. Și se produce și-o inevitabilă mutație a rolurilor: Mikulan și Revesz (care s-a alăturat mai târziu proiectului) sunt absorbiți de matricea familiei, sfârșind în pielea unor semi-rude. Când îți petreci atâția ani cu niște oameni, n-ai cum să-ți păstrezi neutralitatea, ar fi chiar inuman. Însă această nouă dinamică nu alterează în vreun fel autonomia subiectului, ci-i adaugă un oarecare airbag de etică profesională. În sensul că nu poți asista continuu dematerializat la drama care se derulează sub ochii tăi, la un moment dat trebuie să intervii. Numai că asta te poate conduce, cu scârțâit de roți, spre nisipuri mișcătoare.
David Mikulan povestește într-un interviu oferit platformei DAE: „Uneori apărea pur și simplu în apartamentul nostru, era în timpul săptămânii și trebuia să-l întreb pe Sanyi de ce nu era la școală. Acest lucru mă punea în situația fie de a-l ajuta să chiulească și de-a accepta să ieșim împreună la distracție, fie de a-i spune să meargă la școală. Riscul era ca el să nu meargă la școală și să umble singur pe străzi. Nu eram deloc pregătiți să negociem aceste limite cu el. De asemenea, eram conștienți de precaritatea familiei. Unde s-ar fi dus toți dacă ar fi fost dați afară din locuința lor? Ar fi venit la noi, iar noi nu eram pregătiți pentru asta.“
În același interviu, Balint Revesz sapă și mai adânc în efectele secundare: „Întotdeauna a existat riscul ca noi să ajungem să intervenim prea mult în viața lor. Ne-am gândit mult la asta, mai ales în ultimii doi ani de filmare. A trebuit să cântărim retrospectiv prezența și acțiunile noastre și să ne întrebăm: Dacă n-am fi fost acolo, s-ar mai fi întâmplat acel accident? (incendiul – n.a.) Nu eram siguri dacă ar fi trebuit să continuăm. De fapt, sănătatea noastră mintală a avut de suferit din această cauză, deoarece ne simțisem întotdeauna foarte bine în legătură cu întregul proces. Există un risc juridic în acest moment, deși minor, dar care ar putea avea un impact asupra evoluției acestui film. Expunerea filmului în fața publicului ar putea avea un efect asupra procedurilor legale. Ceea ce s-a întâmplat a sporit riscul de-a «vinde» viața cuiva, o dilemă standard în realizarea de filme documentare.“
Dar, at the end of the day, tocmai aceste tumori procedurale, tocmai această operație complicată și îndelungată pe cord deschis, tocmai acest permanent stres decizional, tocmai această jonglerie înspăimântată cu normele nonficționale deasupra abisului fac din Kix un documentar copleșitor, cu o aură orbitoare. În fond, ce putea fi mai rău în spatele camerelor deja s-a petrecut. În pădurea tropicală peruviană. Și s-a numit „Fitzcarraldo“. Herzog, ai legătura!
Imagine: Kix, r. Dávid Mikulán & Bálint Révész, 2024
