Parohia este un roman-poem cam așa cum sunt mai multe romane sau „arii” de Faulkner, de pildă aria lui Benjy în Zgomotul și furia sau Pe patul de moarte. Într-o frumoasă recenzie Marius Chivu îi amintește pe Gellu Naum (Zenobia), pe Aglaja Veteranyi (De ce fierbe copilul în mămăligă) și pe Matei Florian (Și Hams și Regretel), poate și datorită faptului că nici Parohia nu e voluminoasă.
Paralela cu care am început nu mi se pare totuși forțată, deoarece naratorul are un frate mai mic retardat care se joacă tot timpul de-a mașina, joc în care el e și mașina, și șoferul, și nici naratorul însuși nu se prea poate număra printre oamenii normali. Această însușire e fie pozitivă și frumoasă, fie negativă și respingătoare. Pentru prima categorie putem aminti jocurile cu Ninia când fumează sau joacă fotbal împreună sau când o mângâie cu tandrețe, în a doua, rolul lui de fanatic al ordinii ca profesor de educație fizică și de turnător al lui Mîrza, polițistul satului, și chiar nunta cu Ninia în ultimul capitol teribil de frumos al cărții.
Dar nimeni nu e normal în familie. Tatăl e un autist funcțional, preot care nu zice nimic niciodată, doar la slujbe, mama, o plângăreață agresivă și dominată de stereotipii. „Nu suntem noi nimea-n drum” – asta e dictonul ei blazon, asta spune și conform acesteia se comportă la nunta fiului ei cu fata pe care o urăște pentru că e „șchioapa dracului”.
Dan Coman are nevoie de personajele acestea dintr-un motiv simplu: el nu vrea să construiască un bildungsroman în care personajele au o evoluție logică. Aici, aproape că n-au: toți rămân la fel și atunci când totuși nu se întâmplă asta, ca în cazul naratorului, e aproape ilogic: el are ciudățenii și bizarerii, dar cititorul crede până aproape de sfârșit că pe Ninia o iubește cu adevărat.
În Parohia, este o poezie foarte frumoasă a prozei care nu mai poate și „alunecă” în poezie sau se aruncă ca omul în mare, exprimând printr-un salt bucuria lui. Așa exprimă și rândurile paginate dintr-odată ca niște versuri că sunt lucruri care nu pot fi povestite într-un regim „clasic”, povestitor. Locurile acelea fac și mai de neînțeles cruzimile acestui mare copil care nici la 30 de ani nu e matur. Dar asta sporește veridicitatea cărții în sensul că în viață apar mereu niște fapte și fenomene inexplicabile: ciudățenia personajelor explică totul.
Revoluția vine în roman într-un punct foarte bun și ne face să ne gândim la construcția acestuia – dar nu ajută la nimic. Ninia e luată, naratorul a lovit-o de mai multe ori, i-a strigat: „Nu te pune cu mine!” Noi, cititorii, știm că a fost revoluție, dar pe locuitorii satului nenumit din Ardeal nici nu-i interesează. Asta – că satul e din Ardeal – știm din cuvintele de origine maghiară, de exemplu „târnaț”.
Parohia e o capodoperă: deopotrivă succintă și bogată, tandră și nemiloasă ca Mătase de Baricco. Într-un interviu, Baricco a povestit că el așteaptă până ce de pe povestea care i-a venit în minte cade tot ce e redundant. Într-un alt interviu, Dan Coman a spus că a scris Parohia în trei sau patru săptămâni, ținând caietul pe genunchi în timp ce muncitorii introduceau aerul condiționat în casă. Cred că e bine să scrii pe genunchi.
Imagine reprezentativă: Cărturești
