S-a-ntâmplat în august.
În acea zi decisivă de august, au avut loc următoarele: ridicând capul către raftul de sus, o femeie cultivată, cea mai frumoasă dintre cele cultivate și, de asemenea, cea mai ceremonioasă – avem femei cultivate în cantonul Availles –, a zărit cu coada ochiului aceste volume din În căutarea și-a exclamat: Ia te uită, îl citiți pe Domnul Proust, doamă Meyne? E-atât de rar pe-aici, suntem doar noi două, o să ne-nțelegem bine. Mama, stânjenită, a încuviințat vag înspre cea pe care, dintre toate, râvnea cel mai mult s-o aibă clientă și care intra aici pentru prima dată: Doamna Bueil, „de la castel”. O revăd perfect, în augustul acesta torid, frumoasa Éva, distantă, dar curtezană, rochia ei ușoară de vară înflorată aruncată pe un spătar, în furou, ridicând brațul, oferind vederii smocul de păr de la subsuoară (pe care, pe-atunci, nu și-o rădea, cum nici alte femei), scoțând de sus la nimereală, fără să se răsucească, un volum și vorbind pe-ndelete despre „delicatețea Domnului Proust“ în timp ce-și aranja elasticul chiloților – dar fără să-mi întoarcă vreodată spatele. Mă ia cu leșin ca la treisprezece ani în fața acestei logodne dintre o cunoaștere atât de pătrunzătoare și niște șolduri atât de pline.
Era foarte frumoasă și o știa prea bine.
Trebuie s-o descriu în toate detaliile; să mergem înainte cu geneza perversiunilor mele.
Întâi se vedeau nările care-i împungau obrajii plini și se schimbau la cea mai mică expresie. Gropița, de asemenea, care sublinia plenitudinea ușoarei bărbii duble. Când mă gândeam la ce trebuie să fie „gropițele lui Venus“, la fundul ei, abia-mi stăpâneam un geamăt.
Frapa și prin noblețea trăsăturilor: puternică și bine conturată, buza un pic disprețuitoare, când nu surâdea; albă la piele, păr de un blond cenușiu, lung și pieptănat în valuri ondulate după moda de după război, cu ochi albaștri, ca soția ideală din Nous Deux[1] pe care mama și vecinele noastre și-o împrumutau și pe care o citeam și eu. Din spate, irezistibilă. Foarte machiată – mai mult decât se considera legitim pe-atunci, și tot atât de încărcată cu bijuterii. Purta un rubin mare la degetul mic de la mâna stângă, aproape de verighetă.
Ținută perfectă – chiar dacă un pic extravagantă: era în stare să-și umfle părul, să se uite la ceasul de la mână și să verifice cu coada ochiului alura sânilor, toate trei aproape simultan. Acaparată de propria imagine, era trufașă peste măsură; peste trufia asta, un aer rătăcit care-o invalida; rătăcită și pe rând nerușinată și moleșită; cerebrală, cum se spune, adică inteligentă și bună tacticiană.
Sunt amintiri de foc acestea. Știe oare focul ce arde? Pulpe de vițel lucind de grăsime pentru Zeus, amintirea coapselor Évei de Friaulouze, cetatea Troiei, sau ansamblul chilot & sutien Balenciaga din iarna lui 1950?
Puțin după povestea asta cu „Domnul Proust“, frumoasa cultivată comandă un taior din shantung. Mi-a sărit inima din piept când a pronunțat acest cuvânt. Îl știam. Era un cuvânt pornografic. În mintea mea, îl scriam ca pe vremuri, chantoung; în Paris et Hollywood, revista ușurică, echivalentul lui Nous Deux al mamei pentru puștanii de liceu, citisem un text intitulat La Belle de Chantoung, asezonat cu o poză cât toată pagina, trup și desuuri de femeie, mâini de bărbat; femeia întinsă pe burtă, cu fundul ridicat, pe un braț de fotoliu. Indubitabila fustă de chantoung negru e suflecată și ridicată pe talie, fesele sunt goale până la gropițele lui Venus. Niște mâini cu unghii de mandarin rătăcesc peste goliciunea asta, gata să apuce.
În revista asta, prima mea carte de adult, una peste alta, îmi mai plăcea și La Dame du Brown Derby, care era pusă să se dezbrace în celebrul restaurant din Hollywood; blana ei zăcea pe un fotoliu Louis XV; poza cu un port-țigaret, păstrând pe ea doar pălărioara cu voaletă, ciorapii și mănușile lungi. O vedeai călare pe un scaun, evazându-și acolo sânii pe genunchi, sub privirile tuturor. Mai târziu, acest Brown Derby mi-a slujit drept decor imaginar pentru refectoriul din Povestea lui O[2], unde pensionarele, hrănite somptuos cu foie gras și șampanie, sunt la fel de somptuos la cheremul valeților, aruncate pe jos și biciuite. Cea de la Brown Derby purta un corset alb inefabil.
Șantung, așadar; și toate materialele astea de imediat după război care rimau cu coapse, cu taină, cu mândrie, cu interzis. Organdi; crep georgette; muselina de mătase; tusor; alpaca; nylon, pur și simplu, cântărit în „denieri“.
După probă, Évei îi plăcea să mai rămână o vreme, să bea o ciocolată caldă în timp ce sporovăia despre țesături; mama-i făcea una foarte caldă, chiar și-n toiul verii. Éva era friguroasă, o spunea cu mândrie, chiar cu îngâmfare. Asta a devenit ritual. Apuca toarta ceștii ridicând degetul mic. Beam și eu una cu ele; dura cam o oră, timp în care mama își făcea de lucru în spatele nostru: Alpacaua asta, doamnă Meyne? Oricum, nu pe roz… și, relaxându-se, dădea din mâini, uita ce anume din corp lasă la vedere, își deschidea larg genunchii.
Pe vremea ciorapilor, așezatul era o operație codificată – un joc de-a șoarecele și pisica. Éva apuca rochia de ambele părți, cu mâini afectate, o trăgea bine pe genunchi ca să rămână întinsă odată ce se așeza – mic gest sacru. Dacă fusta era strâmtă, să pui picior peste picior devenea o artă; cu atât mai mult cu cât Éva doza tocmai ca să se exhibe (la fel ca toate, de altfel), oferind vederii ce voia ea din trup, cu aerul că nici nu bagă de seamă. Puținul care se vedea atunci din trupul ei era blazonul zeiței Goliciune; un triunghi de carne comprimat între ciorap, scaun și fustă pe care aceste presiuni îl încrețeau în gropițe de nedescris. Iar când și le încrucișa și când făcea operația inversă, asta se-auzea: frecarea unui ciorap „cu denieri“ de celălalt era mai sonoră decât a colanților de azi. Și toate astea fără să se-oprească din turuit și cu degetul mic în aer pe toarta ceștii cu ciocolată.
Fără să uităm că doamnele își simțeau pubisul mereu accesibil, iar înfierbântarea lor continuă, la vedere, le tulbura.
Când pleca, alergam să mi-o frec în gropițele ei și-n fâș-fâșul ăla – chiar dacă-mi dădusem drumul deja, cu ocazia rarelor apariții ale chiloților pe care ea, cu capu-n nori, mi le îngăduia.
Avea toane. Ieșiri, se aprindea.
Împărtășeam pasiunea pentru cinema și discutam mult despre asta. Se ducea des la cinema, la Rennes sau la Fougères; cât despre mine, începusem să asist la un cine-club. Într-o seară, când a intrat, era ocnă. Tocmai văzuse Le Mépris[3], abia ieșise. Évei îi plăcea să plângă la cinema (o spunea întruna cu mândrie), și-acum nu plânsese nici măcar o dată. Deși filmul începuse bine, statuia lui Poseidon în plin soare, iar Piccoli melancolic era atât de frumos! Își aducea aminte mai ales de Bardot, blonda explodând pe insulă, ca Afrodita. Dar Bardot era vulgară, era în film o scenă indecentă în care pronunța insistent un cuvânt prea puțin rafinat pe care Éva nu l-a repetat.
O clipă de tăcere. Am vorbit despre Tomahawk Territory, care era o prostioară din Vestul Sălbatic pe care-o văzusem la sala de festivități și care-mi plăcuse (îi plăceau westernurile, ca tot ce era puternic codificat). Nu mă asculta, se pierduse-n reveriile ei; atât de distrată era, încât și-a împrospătat rujul în prezența noastră, ceea ce se ferea întotdeauna să facă.
Brusc, a aruncat, nostalgică – se prefăcea deseori că se adresează mamei, însă doar cu mine vorbea, curând aveam să devin bărbat, nu?
O știți pe Marlene Dietrich, doamnă Meyne? Ea, ea n-ar fi spus așa ceva niciodată… Dietrich e ca Domnul Proust pentru cinema. Bun-gust la superlativ, rafinament. „Făcută pentru iubire din cap până-n picioare“, spune Dietrich în Îngerul albastru. A venit la premiera acestui film cu un buchet de violete prins în ace de rochie, în dreptul pubisului… Avea gene de trei centimetri. Și ce clasicism în toate gesturile ei, câtă somptuozitate în întreg corpul ei! Atât de rafinată…
I-am văzut toate filmele.
Ah, Morocco! Cu Gary Cooper, albul înstelat al chipiului Legiunii. Cu voalul ăla care-i flutură pe ceafă, cade ca un furou de mătase. Bărbații nu fac față când apare Marlene. O distincție, o forță, un șic. Vă amintiți scena cabaretului? Numărul ei muzical? În frac, joben, papion alb, țigară-n colțul gurii – ea e adevăratul legionar, nu fleșcăitul ăla de Cooper. V-aduceți aminte? Dreaptă ca un i. Vorbind, Éva se juca visătoare cu foarfeca mamei, cu cea mai mare, cea pentru stofă.
Adesea pleca abia când se făcea noapte.
Se întorcea pe jos la castel, la soțul ei. Sfâșiată, poate, între obscen și sentimental. Ori deschizându-se înspre nimic, asemenea ecranului alb după spectacol, încă atât de impregnat de sex, de cele două sexe, încât capătă verticalitatea unei erecții infinite, sau cere să fie deflorat.
Am cunoscut-o vara. Îmi amintesc la fel de bine luna aprilie, când își dezgolea picioarele. Era pe vremea liliacului care-și exploda carnația orbitoare, când renunța la ciorapi, când puful de pe pielea ei cernea lumina pe albeața emfatică a cărnii care e primăvara; și, de cum venea septembrie, întoarcerea portjartierelor, apogeul propriului meu vertij, poate și al ei. În octombrie, pe cele care încă nu-și puseseră furou, le vedeam în portjartier.
Portjartierul e emfază pură. Un paroxism stilistic copleșitor, precum acele kore de la Partenon sau coiful grec de luptă cu coama lui proeminentă. E conceput ca, în surplusul lui de semne, să apară, încadrată și goală, crăpătura sexului, locul unde sensul pur se proclamă și se întrupează.
Ciorapul de lux culmina pe-atunci în keyhole, acea deschizătură centrală din spatele coapsei, în mijlocul festonului celui mai întunecat din care se revarsă albeața cărnii; această cusătură desenează un romb mai transparent pe feston, foarte net și despotic, asemenea unei mărci înregistrate sau sigiliu de apartenență, majuscula literei grecești Phi. Marca marelui Maestru evanescent. În reconfigurările în care dorința mea răsturna Istoria, e sigur că Elena defila în keyholes – spre marea ei rușine, dar cea care dirija totul era Afrodita.
Ce le face pe femei să fie atât de goale când sunt doar în ciorapi?
[1] Săptămânal francez, publicat încă din 1947.
[2] Roman de Pauline Réage.
[3] Disprețul, de Jean-Luc Godard, după romanul omonim al lui Alberto Moravia.
Traducere de Liviu Ornea
Imagine reprezentativă: Gustave Moreau, Study of Helen, 1890
