Realegerea lui Donald Trump este acum posibilă, ceea ce reprezintă un coșmar pe cale să devină realitate. Întrebarea pe care ne-o putem pune este mai puțin legată de consecințele economice și politice ale victoriei lui și mai mult legată de poziția noastră față de viața pe care o trăim.
În octombrie 2017, Trump a declarat că sănătatea publică e în stare de urgență, ca răspuns la ce numea el „rușinea națională și tragedia umană“ provocată de galopanta epidemie de opioide din Statele Unite. Ea era declarată ca „cea mai rea criză a drogurilor din istoria americană“ cauzată de rețetele prescrise în masă bazate pe opioide:
Statele Unite sunt de departe cel mai mare consumator al acestor droguri, având numărul cel mai mare din lume de pilule pe cap de persoană. Nicio parte a societății—nici tinerii sau bătrânii, săracii sau bogații, orășenii sau cei de la țară—nu au fost lăsată neatinsă de această epidemie de adicție de droguri.
Deși Trump nu este în niciun caz marxist, proclamația lui nu poate decât să facă trimitere la caracterizarea binecunoscută a lui Marx a religiei ca „opiumul popoarelor“ (din „Contribuții la critica hegeliană a dreptului“ în din Scrieri Alese, vol. 1, p. 7.), care trebuie redată pe larg:
Religia este suspinul creaturii chinuite, sensibilitatea unei lumi lipsite de inimă, după cum este și spiritul unor orânduiri lipsite de spirit. Ea este opiu pentru popor. Suprimarea religiei, a acestei fericiri iluzorii a poporului, este cerința adevăratei lui fericiri. Cerința de a renunța la iluziile cu privire la situația sa este cerința de a renunța la o situație care are nevoie de iluzii. Critica religiei este, așadar, în germen critica acestei văi a plângerii a cărei aureolă sfântă este religia. Critica a înlăturat florile imaginare care acopereau lanțul nu pentru ca omul să poarte lanțul dezolant și prozaic, ci pentru ca el să arunce lanțul și să culeagă floarea vie. Critica religiei îl eliberează pe om de iluzii, pentru ca el să gândească, să acționeze, să-și făurească realitatea sa ca om dezamăgit, ca un om care și-a venit în fire, pentru ca să se miște în jurul lui însuși și, prin urmare, în jurul adevăratului său soare.
Trump, care își dorește să înceapă războiul împotriva opioidelor prin interzicerea celor mai periculoase, este de fapt un marxist vulgar, asemănător acelor comuniști duri (ca Enver Hoxha sau khmerii roșii) care au vrut să submineze religia prin interzicerea ei. Abordarea lui Marx e una mai rafinată: în loc să lupte chiar cu religia, ținta comuniștilor este să schimbe situația socială (a exploatării și dominației) care naște nevoia de religie. Cu toate acestea, Marx a rămas naiv, nu numai în ce privește ideea lui de religie, ci și în ce privește diferitele versiuni de opiumuri ale poporului. E adevărat că islamul radical este un caz exemplar de drog: el pune în scenă o falsă confruntare cu modernitatea capitalistă care permite musulmanilor să rămână prinși într-un vis ideologic în timp ce țările lor sunt răvășite de efectele capitalismului global – și exact asta e valabil și pentru fundamentalismul creștin.
Totuși, astăzi în lumea vestică, sunt două tipuri de opium al popoarelor: opiumul și popoarele. După cum o demonstrează ascensiunea populismului, opiumul popoarelor este chiar poporul însuși, visul populist și confortabil care ar trebui să ascundă contradicțiile societăților noastre. Și nu în ultimul rând, opiumul popoarelor este chiar opiumul, fuga în droguri; este chiar fenomenul de care Trump vorbește. Ca să îl parafrazăm pe Marx, de unde vine această nevoie de a scăpa cu ajutorul opiumului? Pentru a-l folosi pe Freud, trebuie să ne uităm la psihopatologia din viața obișnuită a capitalismului global. O altă formă de opium este universul digital pseudo-social al rețelelor sociale de tip Facebook ori Twitter. Într-un speech la Universitatea Harvard din mai 2017, Zuckerberg le-a spus celor prezenți: „Scopul nostru este să creăm un sentiment al motivației!“ – asta venind de la un om care, odată cu Facebook-ul, a creat cel mai expansiv instrument din lume al pierderii timpului fără nicio motivație!
Așa cum a demonstrat Laurent de Sutter, chimia (în versiunea ei științifică) a devenit parte din noi: aspecte mari din viața noastră sunt dominate de administrarea emoțiilor noastre cu ajutorul drogurilor, de la folosirea zilnică a somniferelor până la anti-deprimante și narcotice tari. Nu suntem doar controlați de puteri sociale impenetrabile; emoțile noastre sunt văzute ca fiind controlate de ceva mai puternic, cum este stimularea lor chimică. Miza intervenției chimicalelor e atât dublă, cât și contradictorie: folosim drogurile ca să controlăm stimulii externi (șocuri, anxietăți), să ne desensibilizăm de ei și să producem un entuziasm artificial atunci când suntem deprimați și fără dorințe. Drogurile sunt folosite pentru a reacționa la două pericole opuse din viața noastră cotidiană – supra-excitarea și depresia. Este foarte important să vedem cum ele sunt legate de separarea dintre public și privat: în țările vestice, vieții noastre publice îi lipsește entuziasmul colectiv (care este în mod exemplar dat de angajarea politică), în timp ce drogurile umplu această lipsă cu forme de entuziasm private (sau mai bine spus intime) – drogurile nu fac altceva decât să eutanasieze viața publică și să întrețină entuziasmul artificial al vieții private.
Țara a cărei viață cotidiană e cea mai pătrunsă de această tensiune este Coreea de Sud. Raportul lui Franco Berardi despre recenta vizită în Seul sună cam așa:
Coreea este punctul zero al acestei lumi, o matriță pentru viitorul planetei. După colonizare și războaie, după dictatură și înfometare, mintea sudcoreană, eliberată de greautatea corpului natural, a intrat lin în sfera digitală cu un grad mai mic de rezistență culturală decât orice altă populație de pe glob. În spațiul cultural golit, experiența coreeană este una a unui grad extrem de individualizare și simultan a unei cablări definitive la o minte colectivă. Aceste monade singuratice se plimbă în spațiul urban într-o interacțiune continuă și tandră cu imagini, tweets, jocuri care apar de pe ecranele lor micuțe, izolate și conectate perfect la interfața netedă a mișcării informaționale. Coreea de Sud are cea mai mare rată de sinucideri din lume. Sinuciderea este cea mai întâlnită cauză a morții celor ce au mai puțin de patruzeci de ani în această țară. Numărul victimelor s-a dublat în ultima decadă. Pe parcursul a două generații, situația coreenilor s-a îmbunătățit din punctul de vedere al banilor, nutriției, libertății și posibilității de a călători în afara țării. Prețul acestei îmbunătățiri însă, a fost deșertificarea vieții cotidiene, hiper-accelerarea mișcării, extrema individualizare a traiectoriilor de viață și precaritatea muncii care înseamnă și o competiție fără limite. Intensificarea ritmului de muncă, deșertificarea peisajului și virtualizarea vieții afective s-au unit pentru a crea un nivel de singurătate și disperare care este dificil de refuzat și opus în mod conștient.
Ceea ce Berardi ne schițează cu ajutorul impresiilor sale despre Seul este un loc fără istorie. Alain Badiou a afirmat că trăim într-un spațiu social care este simțit din ce în ce mai mult ca fiind lipsit de univers. Chiar și antisemitismul nazist, oricât de terifiant era, deschidea un univers: își descria situația în mod critic ca o înfruntare cu un inamic care era încarnat de „conspirația evreiască“; el avea atât un scop, cât și mijloacele de a-l atinge. Nazismul a dislocat realitatea într-un mod în care a permis subiecților lui să dobândească „o hartă cognitivă“, care presupunea un spațiu al unui angajament semnificativ. Poate aici ar trebui să identificăm principalul pericol al capitalismului: deși e global și acoperă întreaga lume, el susține într-un sens strict o constelație ideologică a lipsei de univers, care face să sustragă unei mari majorități a lumii orice hartă cognitivă cu sens. Capitalismul este mai întâi de toate o ordine socio-economică care scoate semnificația din înțelesul universului: el nu este deloc global la nivel de semnificație. Până la urmă, nu există nici o perspectivă capitalistă, nici o civilizație capitalistă ca atare: lecția fundamentală a globalizării este cea care ne spune că el se poate mula pe toate civilizațiile, de la creștinism la hinduism și budism, de la vest la est. Dimensiunea globală a capitalismului poate fi articulată doar la nivelul unui adevăr fără semnificație, ca un fel de real al mecanismului de piață global.
Acesta este atunci lucrul care face ca milioane de oameni să își caute refugiul în drogurile din jur: nu este doar noua sărăcie și lipsa de viitor cât contrângerea imposibil de suportat a supraeului în două aspecte cruciale – presiunea de a avea suces profesional și de a gusta viața pe deplin în toată intensitatea ei. Poate al doilea aspect este chiar cel mai tulburător: ce rămâne din viața noastră atunci când retragerea în plăceri intime devine ea însăși o cerință brutală? Pe scurt, nu este chiar Trump – în modul în care acționează, că scrie tweeturi interminabile – cauza bolii pe care el încearcă să o vindece?
Imagine reprezentativă: Joan Cornellà
