M-au interesat dintotdeauna lecturile scriitorilor pe care îi citesc: caut să știu ce au citit sau ce au avut în bibliotecile personale; am studiat cu mare bucurie, când am avut ocazia, biblioteci ale scriitorilor (reconstituind, cât s-a putut, istoriile palimpsestice scrise de ei pe paginile cărților…); citesc pe nerăsuflate despre „bibliotecile de scriitor“ etc. Pentru cineva cu pasiunile și meseria mea, nu ar trebui să fie lucru de mirare. Filiațiile livrești sunt o componentă esențială a literaturii în sine: orice operă nouă se leagă, cu fire mai mult sau mai puțin ascunse, de tot ceea ce s-a scris înaintea ei – iar firele acelea îi asigură nu doar noutatea (succesul, receptarea, viitorul…), ci și complicata țesătură a relațiilor ei cu trecutul. Presiuni culturale, memorie livrescă, clișee bântuind momentele celor mai autentice trăiri poetice, referințe voluntare sau accidente ale amintirilor unor cuvinte rostite deja: toată mărturia e de față. Plângerea scribului egiptean invocat de John Barth, „oare cum voi găsi cuvintele care să nu fie cuvintele folosite de alții înaintea mea…“, nu este doar o obsesie (anacronic-) postmodernă, ci exprimă căutarea fundamentală a oricărei voci auctoriale aspirând la originalitate. Tot astfel cum scriitorul nu poate fi scos din propria bibliotecă nici dacă e dus în pustiu (sau – într-o temniță, ne arată istoria), nici cursurile despre „cum să scriem literatură“, cele atât de la modă astăzi, nu sunt folositoare decât dacă știu să fie, înainte de orice, cursuri despre „cum să citim literatură“. Un autor aspirând la succesul de public nu își va păstra vocea autentică evitând contactul cu literatura (e o prejudecată pe care o aud, destul de des, de la asemenea aspiranți, care caută să afle, pe-ascuns – cumva, jmecheria originalității), ci dimpotrivă, își va construi o voce numai a lui ca urmare (și) a cunoașterii cât mai vaste a literaturii. Toate aceste dimensiuni intrinseci ale artei cuvântului explică, între altele, de ce literatura nu este, niciodată, doar „referențială“ (despre oameni și locuri, despre teze și idei, despre critici sociale și tendințe așijderea): ea este, implicit, prin definiție, și despre literatură – „autoreferențialitatea“ sa este, cu alte cuvinte, ireductibilă.
Pot continua, am un sac (…îngreuiat de tot felul de petice și de surcele, adunate de pretutindeni) cu exemple, care mai de care, spre a trezi cu-anacronismul cititorul adormit. Pierre Bayard, cu al său eseu despre Plagiatul prin anticipare (2009), mi-a mers la suflet, dar el a venit, oricum, târziu în biblioteca mea, unde lecturile teoretice începuseră a se rândui, prin anii ’80 ai veacului trecut, cu alde Derrida (what a charming person!) configurând grefa textuală și cu son frère ennemi Antoine Compagnon, monografiind scrisul la mâna a doua, ca „travaliu al citării“ (La Seconde main ou le travail de la citation, 1979). I-am iubit încă și mai mult pe Alberto Manguel și pe Umberto Eco, atunci când au scris despre propriile lor biblioteci infinite. Și mi-l imaginez lesne pe Eminescu, tânăr, halucinând insomniac în biblioteca lui Aron Pumnul. Mi-e ciudă pe Maiorescu că nu a scris destul, în Jurnalul lui, oricum enorm, despre ceea ce citea, despre ceea ce spera să citească (și nu mai apuca), despre ce apuca să citească și lăsa deoparte, neconvins.
Experiența lecturii ajunge să participe la construcția unor voci auctoriale care pretind a nu fi scriitori – și a scrie doar spre a mărturisi despre infernul pe care l-au traversat. Așa, Lena Constante, în memoriile sale despre pușcăriile comunismului românesc (Evadarea tăcută, 1990/1992, Evadarea imposibilă, 1993), insista că nu este scriitoare și nu caută arta literară – ci expresia cât mai acurată a adevărului tragic. Una din dorințele cele mai acute din perioada petrecută în izolare era să i se dea „mirul unei cărți“, iar când i se dă (o pagină tăiată din ziar, spre a fi folosită ca hârtie igienică sau o carte despre scrierea versurilor, de Maiakovski, spre a se reeduca în spiritul literaturii sovietice…), evadează în spirit, cu ajutorul cuvintelor literaturii – pe care o citește, pe care o traduce din română în franceză, de care își amintește și pe care, în cele din urmă, ajunge să o scrie. Eminescu, Baudelaire, romanele modernismului european, basmele citite în copilărie – toate acestea compun biblioteca imaginară a Lenei Constante, construind nu doar portalul accederii la libertate, ci și „alfabetul“ unei literaturi a pasiunii și a patimilor cum, în cultura română recentă, mai rar s-a scris.
Nu înțeleg cum poate Călinescu (da, acela…) să ia în derâdere Falsul tratat al lui Odobescu (da, acela…), văzând în el doar narcisismul unui autor care se dădea, astfel, pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesată cu autori greci (în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941), dar să-și potopească, altminteri, cititorii cu asocieri din propria sa bibliotecă, înțesată cu autori clasici, atunci când studiază temele și motivele Operei lui Mihai Eminescu (1934-1936, o carte despre critic în biblioteca sa imaginară, înainte de toate). La fel, nu înțeleg cum, mai aproape de zilele noastre, un exeget al lui Ștefan Aug. Doinaș poate considera că interesul poetului pentru literatura cu constrângere (psalmi și sonete, cvadrile, sextine și alte asemenea ezoterisme vechi de 2000 de ani, în tradiția poetică a lumii) era un semn al secătuirii talentului propriu… Mă opresc din arătat petece exemplificatoare, închid sacul. Încerc să revin.
Da, spuneam, mă pasionează lecturile marilor scriitori. E unul din motivele pentru care „plonjez“ în lectură, la fiecare nou volum de jurnal al lui Mircea Cărtărescu: știu că voi citi nu doar despre construcția de sine a unui „om care scrie“ (Un om care scrie e titlul jurnalului din 2011-2017, publicat în 2018), ci și a unui om care citește. Adesea, agresat din afară, eul torturat și nesigur al omului care scrie se refugiază în lecturi – unde e liber să aleagă, unde evadează, de unde visează ceea ce, poate, va scrie el însuși cândva. De cele mai multe ori, opțiunile sale de lectură nu coincid cu ale mele (cu alte cuvinte, nu aș citi „de plăcere“ ceea ce el alege să deschidă, în bibliotecă) și asta face încă și mai pasionantă lectura mea, căutarea pasajelor în care entuziasmul sau dezamăgirea omului care citește mă ajută să înțeleg (cam în felul în care un plămân artificial te ajută să respiri, cred: respiri cum vrea el sau… mori asfixiat!), mă ajută să parcurg cu mintea păienjenișul de aluzii livrești, de grefe textuale, de informații științifice și de reflecții filozofice care susțin trama unei opere literare unice, cu apariția căreia am șansa de a fi contemporană.
Recent apărutul Șapte ani stranii (Jurnal 2018-2024) a fost, și el, devorat la lectură în virtutea aceleiași pasiuni. Și descoperirile nu sunt puține. Pentru că este jurnalul unui creator care se simte și se mărturisește secătuit, care scrie (când scrie) chinuit și presimte că nu va fi înțeles (probabil, o presimțire corectă, într-unul din universurile multidimensionale cu care al nostru se intersectează tacit), dar care își eliberează energiile reflexive, proiecțiile simbolice personale, adesea, ca pe niște inițiale reacții de lectură. La rând sau de-a valma, Salinger, Nabokov, Dostoievski, Mann și Kafka (mai ales Kafka… sau mi s-a părut?), sunt (re)citiți pentru a susține sau a clădi o lume care e numai a lui Mircea Cărtărescu și care, învoaltă, ocupă prim-planul cărții. În acest volum al Jurnalului, mai mult ca în celelalte, citește, vede și visează (ceea ce, în poetica lui Cărtărescu, poate fi același lucru) De Chirico, Dalì și Mateiu. Nu e o lectură de identificare, ci expresia unei neostoite curiozități intelectuale. Ea poate antrena chiar declarații disjunctive („să citești cartea asta pagină cu pagină, inclusiv descrierile glamoroase […] oricât ar fi de salvate din loc în loc de o frazare sau de un cuvânt miraculos, e ceva pe care doar un matein ar face-o cu o plăcere constantă, iar asta nu trebuie să mi-o ceară nimeni, nici chiar mie, care iubesc literatura mai mult chiar decât îl iubesc pe Mateiu“). Nu mai vorbesc despre recitirile obsedante și critice, prilej de metafore strălucitoare în sugestivitatea lor: „Citesc a zecea oară Cazul Dora al lui Freud. Psihanaliza mi se pare un joc de gajuri, inteligent și steril. Pui capacul lucios al stiloului în centrul imaginii anamorfotice și deodată vezi femeia goală în oglinda lui“. Nu știu de ce ar citi a zecea oară o carte de psihanaliză, citesc însă mai departe Jurnalul și următorul paragraf (care nu e despre lecturi, ci despre autor) se deschide cu „Nu mi-e bine, mai departe, fizic și mental. Nu știu ce-i cu mine. Parcă totul se ruinează încet înăuntru și-n afară…“, pentru a se încheia cu laitmotivul implicit al întregului volum: „Dar îi pasă cuiva când și cum scriu?“. Obsedant – pentru că fără răspuns, ca și în Solenoid, unde se întinde pe pagini întregi – strigătul după ajutor al scriitorului se însoțește, mereu, de lecturile sale. Care pot fi foarte bine lecturi de fizică cuantică pentru că, așa cum, din nou, figurile simbolice propuse de Cărtărescu clarifică asocierea, „electrodinamica cuantică, cromodinamica cuantică [sunt] lumi mistice în egală măsură, într-o lume poetică în care fundamentele științei se dizolvă. E ca și când fizicienii ar studia cu o tehnologie avansată aura din jurul craniului lui Isus“.
Totdeauna am crezut că trebuia să devin exobiolog. Și că Voyager 1 îmi dă, de tot mai departe, dreptate.
Imagine reprezentativă: Geneza I
din „Biblia latina cum glossa ordinaria Walafridi Strabonis”,
tipărită de Adolf Rusch la Strasbourg în 1481 pentru Anton Koberger din Nürnberg
