La 86 de ani și considerat de mulți poate ultimul patriarh al literaturii americane contemporane, Thomas Pynchon este, înainte de orice altceva, un personaj. Într-o lume a exhibării constante, în care rețelele sociale și tehnologia încurajează și hrănesc ego-urile mereu avide de expunere, Thomas Pynchon a ales calea unei asumate auto-recluziuni. Nu se afișează, nu face publice detalii legate de propria persoană, nu ia atitudine cu privire la fel și fel de chestiuni arzătoare la ordinea zilei. Nici măcar nu știm precis cum arată – existând numai câteva fotografii din tinerețe, un cadru recent furat de paparazzi, și o descriere teribil de plastică a lui Salman Rushdie: „Un Albert Einstein înalt, cu dinți de Bugs Bunny.“
Știm însă foarte bine cum este și cum scrie Thomas Pynchon. De la V., romanul de debut publicat în 1963 și până la Bleeding Edge, cel mai recent volum al său, apărut în 2013 și netradus încă în română, scriitorul reușește să șlefuiască un stil incredibil de aparte și ușor recognoscibil. Deși nu toate romanele sale sunt similare ca întindere și amploare (comparați, de pildă, masivul volum Curcubeul gravitației cu Strigarea lotului 49, un soi de nuvelă mai extinsă), ingredientele prozei sunt asemănătoare: teorii ale conspirației (subsumabile întrebării mai generale: este lumea condusă de haos sau de persoane din umbră?), cultură populară și (meta)referințe cât cuprinde (de la benzi desenate, la programe TV, și de la muzică și muzicieni obscuri, la rețete culinare), ample digresiuni în domenii care nu par a avea nimic în comun în afara apetitului insațiabil al lui Pynchon de a le explora. De aceea nu-i deloc de mirare să descoperi într-un roman de Pynchon zeci de pagini care pendulează între medicină, știință, matematică, psihologie, sociologie, ori istorie.
Viciu ascuns este cel mai recent volum de Pynchon tradus în română și mulți spun că ar fi cel mai prietenos cu cititorii nefamiliarizați cu proza lui. Avem de-a face pe de o parte cu o istorie relativ liniară (atât din punct de vedere cronologic, cât și al perspectivei naratoriale) și pe de altă parte cu o povestire à la légère, fără greutatea și complexitatea altora. Protagonistul este un simpatic detectiv particular, Larry Doc Sportello, care-și face veacul într-o Californie hippie de anii ’70. Între două jointuri și trei melodii obscure punk rezolvă câte un caz pe ochi frumoși. Cu atât mai mult Larry nu poate spune nu când ochii frumoși cu pricina sunt ai fostei sale iubite, Shasta Fay Hepworth, care-l vizitează pe nepusă masă pentru a-i cere ajutorul, convinsă de iminența unui complot împotriva prietenului ei, un magnat imobiliar sulfuros numit Mickey Wolfmann.
Pe cât de limpede pare intriga, pe atât de alambicată se va dovedi însă desfășurarea acțiunii, în malaxorul narativ intrând organizații secrete, rasism, LAPD (și corupție a autorităților), traficanți de droguri, formații de muzică ultra obscure, tripuri pe LSD și… pagini întregi de istorie a surfului. La toate acestea se adaugă o puzderie de personaje secundare sau episodice, uneori cu rol de adjuvanți ai protagonistului, care-i înlesnesc misiunea, alteori contribuind mai degrabă la zugrăvirea spiritului vremii. Un lucru însă merită pomenit – Thomas Pynchon are o apetență formidabilă pentru onomastici baroce. Personajele sale, de la cele principale la cele mai mărunte, au nume aparte, stranii, căutate, și Viciu ascuns nu face notă discordantă cu Japonica Fenway, Coy Harlingen, Adrian Prussia, Bigfoot Bjornsen, Vincent Indelicato, Ensenada Slim etc. Spiritul ludic al scriitorului american răzbate și din constanta preocupare de a da nume improbabile personajelor sale, nume în care stă totuși înscrisă o bucățică din soarta și ADN-ul acestor ființe de hârtie.
Mai e însă o trăsătură care deosebește Viciu ascuns de alte romane ale lui Pynchon – dialogul amplu, adeseori spumos. Majoritatea personajelor adoră să trăncănească verzi și uscate, fac jocuri de cuvinte, se tachinează constant și țes o rumoare constantă, un zgomot de fond deloc deranjant care face ca majoritatea atrocităților descrise – crime, răpiri, trafic de stupefiante – să pară lucruri banale:
„Astăzi Doc îl găsi pe Fritz bocănind sub capota unui Dodge Super Bee și pregătindu-se să pornească în cursă pentru o încasare.
– Salut, Doc, arăți ca dracu’.
– Aș vrea să pot spune același lucru despre tine, ochi-ageri. Ții carburatoarele alea curate?
– Gânduri sănătoase și nu fuma nimic care a crescut în zonă de război, ăsta-i secretul meu și ar putea funcționa chiar și la tine, asta dac-ai avea un pic de autocontrol.
– Îhî, păi, ce noroc pe mine azi că ai creierul bine reglat, pentru că am nevoie să găsești pe cineva rapid – pe fosta mea, Shasta Fay.
– Vrei să zici prietena lui Mickey Wolfmann. Aici cabinetul Doctorului Realitate, nu v-ați făcut de mult un control.
– Fritz, Fritz, cu ce te-am supărat?
– Toți gaborii din LAPD și din Departamentul Șerifului îi caută pe ăștia doi. După părerea ta, cine o să-i găsească primul?
– Judecând după cazul Manson, aș zice că primul idiot care ar trece pe stradă.
– Bun, atunci hai înăuntru să vezi ceva, îi făcu el semn lui Doc să intre în birou.“ (p. 67)
Viciu ascuns e un tur de forță din punct de vedere al limbajului, autorul jonglând cu formulări argotice, jargoane care mai de care mai nișate (cele specifice surferilor, criminaliștilor, dependenților de droguri, cântăreților de punk sau jazz), referințe culturale, cadențe frastice și tempouri diferite. Cu atât mai mare este performanța traducătorului, Dan Croitoru, care navighează iscusit printr-un labirint întortocheat de provocări lingvistice. A traduce orice carte de Thomas Pynchon este în sine un tur de forță, dar când autorul se arată mai jucăuș și inventiv ca oricând, realizarea e cu atât mai mare. Prin urmare, e întru totul meritat Premiul pentru Traduceri din literatura universală pentru anul 2022, oferit de Uniunea Scriitorilor din România.
Volumul lui Thomas Pynchon e unul (ceva mai) prietenos cu cititorii, dar deloc facil. Sub aparența unui roman detectivistic, noir, se ascund nenumărate alte etichete pe care le-am putea aplica la fel de meritat: cronică în răspăr a contraculturii hippie, stupefiantă enciclopedie de stupefiante, mușcătoare critică socială a unui capitalism complet lipsit de frâie și repere. Cu puține excepții, personajele se află cumva dincolo de bine și de rău, captive unor destine implacabile pe care le acceptă cu o oarecare detașare. Există însă și un fir narativ secundar, emoționant și cu happy end, în care protagonista feminină își merită pe deplin prenumele de Hope.
Logoree savuroasă, imaginație neîngrădită, umor nebun, almanah de vicii și delicii, toate se regăsesc în Viciu ascuns în doze mai mari decât cele pe care le fumează aproape pe fiecare pagină personajele. Un roman postmodern, pitoresc și picaresc, și totodată o excelentă poartă de intrare pentru cei care nu au încercat până acum ori s-au lăsat intimidați de proza lui Thomas Pynchon.
