Am puține convingeri pe lumea asta, iar una e că pe cuprinsul său există orașe pereche. Adică nu înfrățite ori însurate sau însoțite (aici limba română joacă teribile feste), și fără să fi avut părinții neapărat comuni. Totul începe la nivel onomastic, cel mai însemnat în imaginarul/mentalul colectiv – acolo, pe un etaj pur simbolic. Nu e vorba nici de orașele pe care le confundă politicienii corigenți la geografie, când exemplul tipic e mereu Budapest-Buc(h)arest, ca și cum Bucureștiul s-ar fi putut forma pe maluri de Dâmboviță din alipirea a două urbe surori cu nume de alint Buca și Rest.
Călător și meloman, cutreier lumea, o descopăr. Cum deja mă repet în alegeri, m-am gândit să și las o urmă de-a trecerii mele prin ea. Sunt locuri pe care le revăd, excursii pe care le refac. În lung, în larg. Pământ și apă, o dată-n trecut, apoi în prezent. Căci vine o vârstă când aproape tot ce a fost lung devine larg și invers, când, asta e, te reiei în stil mare. Cam pe la jumătatea vieții, așa se zvonește. Așa că, mi-am zis, de ce să păstrez tot pentru mine și algoritmul de noutăți în rețea? Cum ar fi să mă expun mai cu ștaif? Dincolo de jocul paronimic, să stea antiteza câte unui oraș dinspre mare cu altul de pe uscat, luate la pas, dacă nu la vâslă. Gen opoziția, contradicția, competiția dintre Viena (la origine Vindobona, ori așezământul alb) și Veneția (din latinescul venetus, indicând echipa alergătorilor din circul roman, cei cu veșmântul mereu albastru), sub un cer nu tocmai veșnic senin.
Dacă frumusețea unui oraș e dată mai ales de arhitectura lui, într-un clasament recent al celor mai arătoase centre urbane din lume1 – top dorit obiectiv întrucât se bazează pe numărul de clădiri ce respectă „secțiunea de aur“, în structuri echilibrate și armonioase –, Veneția ocupă locul întâi, cu mai mult de 83% dintre palatele și bisericile sale respectând raportul avut în vedere. Nu e de mirare, așadar, că și un Michel Tournier, în romanul său Meteorii, face din cetatea Serenissima întâia haltă a parcursului celor doi gemeni protagoniști: „Nu e nicidecum nevoie să mai fi fost înainte la Veneția ca să cunoști orașul, într-atât face el parte din priveliștea interioară a oricărui european. Cel mult, te duci acolo ca să-l recunoști.“2
L-am recunoscut numaidecât. Era ea, Venezia, statul în stat în continuare, ducatul atemporal. Chiar dacă domnea ploaia prin el ca un duh rău. În 2015, când fusesem prima dată-n lagună, la Bienală Japonia expunea chei atârnate în păienjenișuri de ață roșie; cu un vaporetto până pe Burano, admirasem culorile de pe chei; nu ne-am încumetat nici atunci cu gondola. Acum, s-a lăsat cu vizita obligată la Librăria Acqua Alta, unde stai la rând, să înconjori tocmai drakkarul venet în miniatură, dând pe dinafară de cărți, apoi să pășești pe volumele vechi înmuiate, mulate în trepte. Am vrut să bifăm carnavalul, însă taman fenomenul de apă mare s-a produs, cu intrarea în bazilică blocată. Cel mai corect, în acest punct, ar fi să preiau din jurnal un pasaj ca atare – datat Luni, 12 februarie 2024:
În ciuda ploii care, cu toate asigurările și previziunile fără șanse de ea, s-a făcut căzută din start, ziua a început bine, gonind până în Piazza San Marco, unde am ajuns la limită pentru vizita de la Sale Reali. Cele 12 camere enfilade în Palazzo Correr, de la stilul Empire imposé par Napoleon, trecând prin delicatețea lăptoasă a habsburgilor și până la familia de Savoia, cu regele Umberto cel care își punea coroana peste emblema U pe fiecare scaun și ramă de tablou. Interesante informațiile ghidei, cu multe secrete ce altfel nu ar fi fost bănuite: kaizerul Franz Josef aducând cu Benedict Cumberbatch („now I can’t unsee it“), cele patru capitale habsburgice, dintre care două italiene, Veneția (leul) vs. Milano (șarpele), măsuța-ceas încrustată, chipul teroristului republican Mazzini ascuns în oglinda ținută de personificarea Lombardiei în tabloul cu victorioșii din Risorgimento, cutia de păstrat coroana ce nu a fost niciodată folosită (plus informația cu relicva coroanei de fier, în care s-ar fi aflat unghiile lui Isus).
Apoi a plouat întruna, ori numai picurat, San Marco mereu închisă când reveneam în piață, inundată pe jumătate, compromis carnavalul, doar niște costumați în chinezi cu dragoni suspendați am zărit, experimentat fenomenul acqua alta, nici la terasa Fondaco dei Tedeschi noroc. Am intrat însă în La Fenice, făcut poze unei mascate la scara Bovolo, vizitat biserica San Sebastian cu picturile lui Veronese din altar, umblat până să găsim un loc autentic (adică italienesc, nu indian) de mâncat pizza și focaccia (savuroase, la Farnini, chiar lângă cuptor, numai bine, căci îmi înțepeniseră degetele de-acum, nu mai eram în stare să îmi deschei pelerina), apoi mers pe mal, întors către librăria Aqua Alta plină buluc de turiști, încumetat să luăm ceva dulce de la o pasticceria (unde o tanti ne-a servit cu un fel de ecler butucănos umplut cu cremă zabaglione, de ou intens și ceva alcoolic, plus niște biscuiți venețieni típici, unul cu migdale și unul simplu, pe care i-am împărțit), revenit în piață. Cum se înseninase și dragaseră cumva apa, între timp se dăduse drumul în biserică, dar nu mai aveam cum să intrăm, se închidea în zece minute și coada se lungea până la Dogi. Așa că ne-am pornit spre biserica iezuiților din drept cu Isola di San Michele – care seamănă izbitor cu Insula morților a lui Böcklin –, pentru a sta minute bune în fața martir(i)ului San Lorenzo de Tițian.
Mi-ar fi plăcut să fiu în campanilă pe la amiază, măcar să aud clopotele, de jos, din pronaos. La apus mi-ar fi plăcut să văd La Serenissima de sus. Ca de obicei când planific prea mult, n-a fost să fie. Cine știe, mai venim poate cândva, la vreun bal, dăm o fugă și pe Murano. Așa…, am început bine, cu Napoleon, și am ajuns ca la asfințit să-l înmormântăm cu fast pe Lorenzo pe San Michele. Adevărul e că mă inspiră Veneția, probabil din cauza umidității și ploii, care, atunci când se abate peste lagună, scufundă parcă totul în apa ce îi servește drept fundament (și firmament), ca și cum ar întoarce totul pe dos. Mă simt ca un amfibiu, murat până la oase, chiar dacă temperatura de ambient ar fi potrivită. Scriu din avionul de Cluj-Napoca, după ce am surprins prin hublou imaginea de pește a fostei republici, iar vecina de la geam, făcându-mi loc pentru poză, mi-a repetat: „eco gli Caraibi“.
După patruzeci de zile, m-am pomenit la Viena. La o rememorare atentă, dintre toate locurile în care m-au dus roțile, de mașină, de microbuz, de tren cu viteza melcului, de cele mai multe ori am fost în capitala Austriei. Îmi aduc aminte prima ieșire din țară, într-o excursie școlară, după ce Budapesta nu am zărit-o de parapetele cât casa de pe autostrada 0 și mă întrebam unde e, până la Schönbrunn. Păstrez o fotografie cu tenul imberb și tricou verde crud lângă Stephansdom, 25 august 2009, deci în urmă cu, da, 15 ani – de când viitorul ținea cu mine, sau, vorba aia, suna bine, când el e de fapt mereu pe mut –, cam în același loc unde, în toamna lui 2020, am făcut poză trotinetei pe care o purtasem în cârcă pentru a nu fi nevoit să mă folosesc de mijloacele de transport în comun pe vreme de pandemie, când căzuse pe capul meu norocul să locuiesc în burg.
Înapoi în 2024, înainte cu o săptămână, mai precis de ziua vecinei Ungarii, ne făcusem cadou bilete last minute la Wiener Philharmoniker: Zubin Mehta și Martha Argerich în concertul pentru ambele mâini de Ravel, și a 7-a de Bruckner. Bucurie, fie și la balustrada orgii, pe ultimul rând, 6-7, stânga, fără vedere. Poate că era mai bine așa. Să mi-i imaginez doar, pe Martha cea jucăușă, pe Zubin lotru și fără baston. M-am consolat că urma să fie genul de experiență muzicală 100%, fără distragere vizuală. Să mi-i închipui pe amândoi tineri, în urmă cu 60 de ani, la vârsta când aveau totul în față.
Musikverein, sala unde mi-am dorit să pășesc de mic, de la prima transmisiune a Concertului de Anul Nou pe care l-am urmărit numai ochi și urechi, mai dirijând, mai fredonând o bucată prea cunoscută, spre exasperarea părinților ce s-ar fi uitat mai bine la reluări din programul de revelion – „Dacă doriți să revedeți…“ (nu, chiar nu voiam să revăd, așa cum nu voisem să văd). Mi-am dorit să ascult Viena la ea acasă cât pentru o viață de meloman. A fost nu și nu multă vreme, ba concert amânat, ba rezidență în plin lockdown, cu toate atracțiile închise (mai puțin Opera, unde am ajuns in extremis la un Don Carlo), cu atentat în după-masa ultimei zile libere, tocmai când m-am nimerit să vizitez Kunsthistorisches.
Vinerea asta, pe 22 martie, la echinocțiu, sorții s-au arătat prielnici. Până și drumul a fost în recunoaștere. Am revăzut construcțiile iconice de pe Ringstraße, dar în Sala de Aur, șoc: la balcon, am fost izbiți că podiumul de sub orchestra ce se lăsa așteptată e de fapt o podea jerpelită; nimic din splendoarea Anului Nou, nu tu flori să mascheze. Lângă noi, două românce care, tot așa, au prins loc în ultimul moment, fără vizibilitate. O chinezoaică resemnată la marginea rândului, rezemându-se de-a dreptul de orgă. Poate era într-adevăr, deși mă bucuram de un răsfăț pe nevăzute, numai pe ascultate, cea din urmă șansă de-a împărți o sală cu doi monștri sacri ai artei interpretative, una care să merite drumul și biletul fie și fără a-i vedea. Cine se mișcă bine, lungindu-și gâtul îi poate zări – ba chiar le poate studia mișcările, cum e fata din fața noastră; se fofilează până e mulțumită, chiar dacă, fără să vrea, barează vederea altcuiva tot mai ofuscat. Iar la pauză vedem un selfie cu Martha pe care i l-a făcut jos în foaier: neschimbată, la fel de zâmbitoare ca înainte să vin eu pe lume.
La Festivalul Enescu, ea tot vine, dar în Sala Palatului prezența sa nu are sens (acea hală de conferințe fiind o rușine pentru toate marile orchestre care, din lipsă de altceva, îi tot calcă pragul). Dacă la Viena nu am văzut-o și ne-am pus dopuri la pasajele mai fortissimo (fiindcă am stat în drept cu percuția), la București vezi totul, însă nu prea auzi. Poate, mai știi, apare la Cluj într-o sală nouă cândva, spre satisfacția tuturor simțurilor. În Musikverein, am văzut pianul ridicat vertical și m-am gândit la Haus der Musik, unde poți călca pe claviatura unuia, devenit scară. M-am gândit, poate, și la librăria venețiană – v-o amintiți? – unde calci pe cărțile devenite la rându-le trepte.
Și, ca într-un vis cu orașe îngemănate ce stau pe hartă legate strâns ca de un cordon ombilical, îmi dau seama că împăratul acela pe nume Franz Josef (cum ar fi trebuit să fie botezat și un anumit doctor Kafka, supus al său) a construit calea ferată Veneția-Viena pentru a uni centrul Mitteleuropei cu una dintre capitalele regionale din vastul său teritoriu (alături de Praga și Milano). Sau că Viena e paronim cu Siena – pronunț Vi-iena când vreau să mă laud, inconștient, c-am pus piciorul acolo –, că trilogia Sissi se termină cu scena din piața San Marco, unde reîntâlnirea împărătesei cu odrasla ei Sofia îmbunează răceala venețienilor. În zilele noastre, din acea entitate a rămas nostalgia imperială impregnată în fiecare fațadă ca de carton, deoarece Viena se află totuși pe locul 8 în topul menționat la începutul acestui articol.
Întocmai ca în cazul Veneției, atunci când vine – și, la fel de repede, pleacă – vorba de Viena, e despre un oraș-stat, rămășița imperiului ce și-a luat tălpășița fără cale de-ntoarcere, cândva cel mai cel sat (cum îl măsura un același domn K.) din domeniul de Habsburg. Momentan, sperăm, la fosta lui graniță de răsărit, capitala unei dureri – una de cap și de ambreiaj, în ora pe care o pierzi ca tribut către Schengenul rutier. Am fi părăsit-o mai bine de-a lungul Dunării, în largu-i albastru la fel cum e cerul deasupra Veneției alb. Din lipsă, ne-am rugat nouă, și niciunui astru, să fie pe un drum bun.
1 După un studiu al UK Online Mortgage Advisor.
2 Traducere din limba franceză de Irina Bădescu, Pandora M (Anansi Clasic), 2022, p. 379.
Imagine: Sir Charles Holroyd, The Salute, Venice, 1902