După licența în biologie celulară la Universitatea Peking, Yiyun Li a emigrat în 1996 în Statele Unite, unde a studiat imunologia la Universitatea din Iowa, obținând un Master of Science. A ales însă literatura, obținând în 2005 și un Master of Fine Arts. De mai bine de două decenii, cărțile lui Yiyun Li îmbogățesc literatura americană contemporană. Recent, cariera scriitoarei de origine chineză a fost încununată cu Pulitzer Prize for Memoir (pentru Things in Nature Merely Grow), iar Time a inclus-o în lista celor mai influenți 100 de oameni ai anului. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără volumul de povestiri A Thousand Years of Good Prayers, (debutul din 2005, câștigător, un an mai târziu, al PEN/Hemingway Award și Guardian First Book Award), Wednesday’s Child, finalist la Pulitzer Prize for Fiction, Câmp de luptă blând (Where Reasons End, 2019; Humanitas Fiction, 2026) și Cartea gâștei (The Book of Goose, 2022; Humanitas Fiction, 2024), distins cu PEN/Faulkner Award for Fiction.
Câmp de luptă blând, tradus de Anca-Maria Pănoiu, reface regulile ficțiunii care are în centrul său dragostea maternă, doliul, timpul și memoria. Dialogul pe care Yiyun Li îl imaginează între o mamă și fiul ei care s-a sinucis este inspirat din viața autoarei, care transformă fiecare amintire într-un omagiu de o infinită tandrețe adus fiului său, Vincent. Adolescentul din carte, Nikolai, își contrazice mama, cu argumente pline de ironie, umor sau de o filozofie de necombătut, rostind totul într-un spațiu fără limite și într-un prezent fără sfârșit. Despre iluziile și iubirea infinită care ne guvernează uneori viața, despre calea de mijloc după o pierdere, precum și despre cel mai nou roman al său, Music Against the Night, care urmează să apară toamna aceasta,Yiyun Li povestește, într-un interviu pentru Matca literară, cu aceeași delicatețe care oferă cărților sale originalitate și o forță aparte.
Ați studiat imunologia la University of Iowa. Dat fiind că, la un moment dat, v-ați schimbat cariera pentru a deveni scriitoare, care sunt convingerile cele mai puternice pe care le aveați înainte și ce s-a schimbat după ce ați publicat prima carte?
Ezit să spun despre oricare dintre convingerile mele că ar fi „puternică“. Ca om de știință și, de altfel, prin firea mea, am pus întotdeauna sub semnul întrebării orice convingere, așa că poate cea mai puternică dintre convingeri era că orice afirmație făcută cu certitudine mi se părea îndoielnică și potrivită pentru a fi cercetată mai aprofundat. Asta nu s-a schimbat după ce am devenit scriitoare. Totuși, de-a lungul anilor, mi-am schimbat părerea în privința unui lucru. Credeam cândva că pentru orice problemă există o rezolvare perfectă sau, cel puțin, o soluție optimă. Acum cred că, pentru multe probleme, pur și simplu nu există soluții și că insolubilul ocupă un loc important în viață.
Timpul este infinit, în timp ce iubirea este finită. Ne pierdem inocența, uneori prietenii, oamenii dragi, copilăria, poate chiar și țara. Și totuși, în cărțile dumneavoastră, timpul pare aproape intangibil. Sunt memoria și limbajul – într-un fel, salvatorii noștri – mai reale decât ceea ce trăim de-a lungul unei vieți?
Cred că memoria și limbajul pot fi numite doi factori constanți ai vieții, cu excepția, desigur, a situației în care cineva se confruntă cu simptome clinice ale pierderii memoriei (demență) sau ale pierderii limbajului (afazie). În domeniul literaturii, atât al cititului, cât și al scrisului, trebuie să pornim de la premisa că atât memoria, cât și limbajul ne sunt accesibile. Poate că nu aș merge atât de departe încât să le numesc salvatorii noștri, dar voi spune că sunt aliați de nădejde pentru scriitori și cititori. Timpul este măsurat cu ajutorul ceasurilor și devine tangibil prin detaliile vieții – zile, anotimpuri, schimbări din viață, gânduri noi, oameni și locuri pierdute și uneori regăsite – iar în scris, aceste detalii pot fi transmise prin limbaj.
„Nu eram nici Regina Albă, care face regulile jocului, nici Alice, care refuză să le respecte. Eu eram un părinte obișnuit într‑o împrejurare gravă: jeleam un copil obișnuit, pierdut printr‑o tragedie inexplicabilă. Iată deja trei clișee. Eram în stare să port un război personal împotriva fiecăruia dintre ele“, spune mama în Câmp de luptă blând. După ce ați deșirat clișeele din jurul doliului, ați găsit, atât ca scriitoare, cât și ca părinte, o cale de mijloc prin care să devină posibil să trăim cu tot ceea ce viața ne aduce sau ne ia?
Ca scriitoare, cred în ceea ce presupune să analizez cât mai departe cu putință orice lucru care îmi trece prin minte, ceea ce înseamnă să tind spre ceea ce nu poate fi atins, dar să mă împac cu ceea ce poate fi atins. Ca părinte – și ar trebui să clarific: ca părinte care nu mai poate exercita rolul de părinte – am ajuns să cred că e mai bine să nu te lupți cu concretul și să accepți viața, care nu poate fi numită nici bună, nici rea, și care pur și simplu există. Pentru mine, aceasta este o cale bună de mijloc.
Curge altfel timpul după Câmp de luptă blând? În ce fel s-a schimbat percepția dumneavoastră asupra timpului și există acum un nou mod de a vă gândi la ceea ce ar putea însemna, de fapt, „pentru totdeauna“ în viața de zi cu zi?
Timpul, în definiția sa științifică, curge în același fel. Felul în care percep timpul s-a schimbat sau, poate ar trebui să spun, relația mea cu timpul s-a schimbat. „Pentru totdeauna“ ne face să cerem ceva viitorului, dar eu consider că viața mea se trăiește numai la timpul prezent. Nu cred că aștept viitorul, ci doar aștept ca viitorul să devină prezent.
Ar putea calea de mijloc despre care vorbeam mai devreme să se regăsească în ideea că, pentru a trăi, trebuie să „cultivăm iluzii“?
Pot răspunde în două feluri. Am observat că multe dintre personajele mele trăiesc cu anumite forme de iluzii – speranțe, aspirații sau convingeri – care le și susțin, dar le și împing să urmărească alte iluzii. În acest sens, poate că acea cale de mijloc este o situație universală și nu poate fi lipsită de iluzii. Pe de altă parte, nu simt neapărat că eu am nevoie să mă bazez pe multe iluzii pentru a trăi. Ca să împrumut cuvintele lui Seneca: „Câteva îmi sunt de ajuns, la fel și una, la fel și nici una.“
Ați vorbit deschis despre felul în care William Trevor v-a influențat ca scriitoare. Ce admirați cel mai mult la romanele lui, sau ce a rămas cu dumneavoastră de-a lungul anilor? Există alți scriitori pe care i-ați descoperit mai târziu și ale căror opere le admirați acum?
Am învățat să scriu citindu-l. Atenția lui la detalii, faptul că își lasă deoparte orgoliul de scriitor în opera sa și iubirea, și înțelegerea lipsite de judecată pe care le arată față de personajele sale, chiar și atunci când acestea sunt imperfecte, sau chiar când pot fi considerate rele – toate acestea au devenit într-o foarte mare măsură convingerile mele despre felul în care trebuie abordat scrisul. Mai târziu, am descoperit mulți scriitori care m-au influențat, de asemenea: Elizabeth Bowen, Iris Murdoch, Doris Lessing, Mavis Gallant, Hilary Mantel și mulți alții. Și, desigur, îl avem pe Tolstoi, care este, probabil, unul dintre scriitorii care m-au influențat cel mai mult.
Câmp de luptă blând conține limbajul universal al iubirii infinite și al durerii infinite. Ați descoperit ceva aparte după ce ați terminat de scris, ceva ce ați dori să le împărtășiți și cititorilor? Dacă ar fi să numiți un singur dar esențial pe care vi l-a adus faptul că ați devenit scriitoare, care ar fi acela?
Cressida Leyshon, editoarea mea de la The New Yorker timp de peste douăzeci de ani, m-a învățat cândva ceva important. Lucram la un text despre moartea tatălui meu și a copilului meu. Mi-a spus: „Uneori, editarea unui text poate semăna puțin cu o procedură medicală – ca și cum conținutul unui eseu sau al unei povestiri ar fi sub anestezie în această vreme, în timp ce noi discutăm despre virgule și alegerea cuvintelor.“ Cred că asta am învățat scriind această carte și alte cărți care sunt greu de scris: pentru a putea lucra, trebuie să fii dispus să treci prin această perioadă în care pui totul sub anestezie. Asta nu înseamnă nici negare, nici evitare.
În timp ce citeam Cartea gâștei, m-a intrigat profund, dar m-a și cucerit, curajul cu care Fabienne înfruntă lumea. Apoi mi-am dat seama că și Agnès este curajoasă, deși într-un mod foarte diferit. Simțiți că acest fel de curaj – poate ceva ce le este comun amândurora – vă însoțește și astăzi? Și este scrisul în sine un act de curaj într-o lume în care literatura a ajuns din ce în ce mai mult să semene cu Cenușăreasa?
Mă gândesc adesea că personajele mele mă inspiră, da. Aspirațiile lor, curajul lor și rezistența lor mă susțin. Pentru a fi scriitor este nevoie de un act de curaj, dar și de o anumită credință oarbă, mi se pare. Lumea de astăzi nu este un loc prietenos pentru literatură și pentru scriitori, și poate că nu a fost niciodată cu adevărat prietenoasă. Ori continui să scrii, ori renunți – aici nu există cale de mijloc.
„Ce rămânea de nerostit era o rană deschisă, care așa avea să și rămână mereu, mereu și pentru totdeauna“, spune mama din Câmp de luptă blând. Dacă un scriitor poate construi o punte prin scris, cum pot oamenii obișnuiți să învețe să trăiască în prezența a ceea ce nu poate fi rostit? Dacă timpul nu este în favoarea noastră, este posibil să ne împăcăm cu viața chiar și în anotimpurile ei cele mai înnegurate?
Cred că mulți oameni obișnuiți fac asta – trăiesc în prezența a ceea ce nu poate fi rostit – și cred că eu sunt una dintre aceste persoane. Nu este ușor, dar se poate. Nu vreau neapărat să mă împac cu ceva – poate că acesta este un clișeu în dicționarul meu; pentru alții, ar putea însemna, de asemenea, să adauge o presiune, o obligație. Pot vorbi doar din propria perspectivă: continui să mergi înainte până când ajungi în punctul în care nu mai poți merge mai departe. În acest sens, toți oamenii și toate animalele fac același lucru.
Așteptăm cu nerăbdare noul dumneavoastră roman, Music Against the Night, care urmărește viețile a doi muzicieni ale căror ambiții artistice îi poartă din Dublin și din teritoriile franceze din India în Europa, la începutul secolului al XIX-lea. Este, de asemenea, primul dumneavoastră roman istoric, iar Ann Patchett l-a descris recent, într-un interviu pentru ELLE, drept „cea mai bună carte“ care va apărea în octombrie. Ce v-a atras către această perioadă și către un context european și ce v-a surprins cel mai mult pe parcursul scrierii romanului?
Citesc Război și pace o dată pe an de aproape douăzeci de ani, așa că mi se pare firesc să mă îndrept spre acea perioadă. De fapt, l-am întâlnit pe John Field în autobiografia lui Tolstoi. Totuși, nu consider neapărat că romanul este istoric. De fapt, ceea ce m-a surprins a fost cât de vii și de însuflețite mi s-au părut personajele. Nu erau doar niște personaje din trecut. Dimpotrivă, cred că le-am adus la timpul prezent, ceea ce poate că fac în toate cărțile mele. Îmi place să aduc trecutul la timpul prezent.
Things in Nature Merely Grow a câștigat recent Pulitzer Prize for Memoir. Este o carte despre doliu, dar și despre viață, literatură și ceea ce ne face profund umani. Ar putea fi citită și ca un omagiu adus limbajului și capacității sale de a ne modela înțelegerea de sine ca ființe emoționale?
Da, cred că ar putea fi citită și în acest fel. Vă mulțumesc.
Foto © Denise Applewhite
