E simplu, tu o să mă moștenești pe mine, așa i-am spus. Era mai mult decât surprinsă, iritată, iar replica, plină de țâfnă, păi de ce să te moștenesc eu pe tine, eu am părinți, îi moștenesc pe ei, venise ca turnată, de parcă ar fi avut-o deja pregătită. Trenul pleca în câteva minute din gară și eu nu mai găseam nimic potrivit de zis după cearta de astă-noapte. E simplu, o să mă moștenești, de ce-oi fi spus eu asta, oare am zis-o doar așa, ca să forțez o împăcare, chiar și fragilă, mai rar așa enormitate, ce dimineață sleită de puteri și mersul nostru paralel, fără nuanțe. Cineva trecu pe lângă noi cu o cafea în mână și ne aruncă o privire opacă, somnoroșilor, plicticoșilor, cam asta transmitea. Vrei și tu o cafea, firește,nu răspunse. Ce dimineață searbădă și o tăcere fără soluții.
În gară doar vreo câțiva oameni. Faci calcule și programezi, decizi fără să negociezi, eu ce sunt, scaun? Era numai un gând, al ei, îl simt prin pori, de ce să te enervezi pentru atâta lucru, dar nu mai zise absolut nimic. Să înțeleagă ce o vrea. Credeam că asta face o femeie dacă-i femeia ta, credeam că înțelege pur și simplu și fără explicații, dar îmbufnarea persista și nu mai era timp pentru nimic.
Trenul se urnise doar cât să dezmorțească șina. Ea se urcă fără să mai privească-n urmă, nici n-am îmbrățișat-o. O văd de jos, de pe peron, mă deplasez sincron cu ea, se îndrepta spre locul ei. Mă uit la ceas, ar fi putut să mai coboare pentru vreo cinci minute, dar nu, s-a așezat și gata, își conectase căștile și scoase și încărcătorul din rucsac, unul îngrozitor de prost croit, că se rănea de fiecare dată într-un fermoar interior, măcar încăpător de ar fi fost rucsacul ăla, dar nu era, asta-i, mă așteptam să mai arunce o privire în jos spre mine, eram sub geamul ei și totuși n-o făcuse.
Trenul plecă.
*
Vagonul era aproape gol. Cineva vindea cafea în pahare de plastic, în timp ce un ins cu dizabilitate motrică distribuia produse hand made, nasturi, ace de gămălie, clame, pixuri și alte nimicuri pe măsuțele călătorilor, ca să revină mai târziu să le ia înapoi exact cum le lăsase. În căști, Bruce Springsteen și Dancing in the Dark. O s-o asculte obsesiv până la destinație. Avea proasta rutină de a asculta o piesă săptămâni sau luni întregi, setând autoplay-ul, și ritmul se imprima în gând, oricare-ar fi fost el, un gând pe care-l răsucea necruțător, mai gros, mai subțirel, energic sau suav, apoi se destrăma ca să se recompună altfel, iar și iar, mereu altfel, până când îi storcea toate posibilitățile sintactice și semantice sau până când îi consuma toate formele în care ar fi putut să se mute în realitate, în acte, în gesturi, în furie, în proteste și în altele.
Man, I’m just tired and bored with myself, poate asta simți când trântești ușa în urma ta. Nu pricepuse o iotă din toată conversația aceea, i se păru morbidă, în loc să ne vorbim despre iubire și altele ca asta, ce are-a face dragostea cu moștenirea, de ce îngreunezi situația, de ce viața trebuie să își arate mereu colții, de ce în spațiul care ne desparte au loc discuții în așa hal de tâmpite, I’m just tired.
… Doar cărțile, de ele trebuie să te îngrijești, de ele ne vom îngriji, restul nici nu contează, doar cărțile. Asta gândise, dar își simțea maxilarele încleștate încă de aseară, era în fază de muțenie. Ai să mă moștenești – aceeași replică a lui în drum spre gară distorsiona ritmic frazele lui Springsteen. Își zări chipul în geam. Era tot ea.
Trenul mușca dintr-o pădure deasă, tunel după tunel, ba întuneric, ba lumină, destul de derutant.
Păi și de ce ar trebui să te moștenesc eu pe tine, ce îți imaginezi c-ar fi așa de…, mai e ceva pe lângă, mai e povestea care-ți scapă, e in process, de ce-i vezi capătul, de ce o frângi, de ce acum, ce zi e azi, de ce așa devreme, în loc să trăim pur și simplu, ne știm de cinșpe zile întinse pe vreo nouă luni, din care zile doișpe nu am făcut decât amor, ar fi putut să se întoarcă oare, o fi vreun tren în sens invers, să caute pe net, unele lucruri chiar trebuie explicitate, că ele iau forme monstruoase în lipsa contextualizării, da, contextualizare, asta era. Contextul și replicile tale într-o completă disonanță întotdeauna, tu, tocmai tu, vorbe zvârlite aiurea cu înțelesuri disparate, ca eu să mă epuizez în analize și aproximări, delir interpretativ, man, boală mintală, I’m just tired, poate că dac-aș coborî la următoarea stație…
Și ce să-i spun?
Că am înțeles?
Sau că n-am înțeles nimic?
Trenul încetini, urma o stație. Își scoase o cască. Roțile scârțâiră și gura i se umplu de apă. Poate că trebuia să coboare, sau poate trebuia să-l sune, sau nu, să nu tot ceară explicații, ci să aștepte ca lucrurile să se lămurească de la sine. Numai că lucrurile nu se lămuresc singure, ce naiba, nu la distanța asta, ci ele se îngroașă și se depun unele peste altele, grămadă de situații suspendate, de sensuri deviate, plutire-n cețuri groase, fără supape. Verifică mesajele. Niciunul.
Trenul o luă din loc din nou și despica acum lumina după-amiezii, perdea strălucitoare peste mașinăria asta zgomotoasă. Dacă voia să mă oprească, m-ar fi oprit.
Râse.
Cam tare.
Apoi verifică să vadă câți oameni erau în vagon, câți dintre ei aveau căști sau dormeau și câți erau treji și ar fi putut-o auzi. Sunt unii care îi vânează pe nebuni, doar spre amuzament, și mă trezesc că apar pe TikTok vorbind de una singură în tren, nebună, se gândi. M-or crede ei nebună. Speră să nu fi zis nimic prea tare, un râs mai scurt e explicabil, dar nu un gând întreg…
Ai să mă moștenești.
Poate că asta voise să spună, să rămân, numai el știind ce ar fi putut să-nsemne asta, eu pot numai să presupun ce-nseamnă, bâjbâi, adică aș fi auzit dacă ar fi sunat așa, dar nu sunase așa. Atunci de ce naiba spusese moștenești?
Mergi, călătorului îi șade bine cu drumul, auzise asta sau inventase, nu mai știa. Patologia relației la distanță sau pur capriciu al minții ei, să rupă din context sau să preia, așa deformat bucăți de conversație, replici sau cuvinte, și ce făcea cu ele apoi? le rotunjea, normal, că erau imperfecte, contaminându-le involuntar și în final, ia uite ce deșteaptă-s, nu mă poți prinde, vezi, eu am dreptate, e cum spun eu, ești cum spun eu, ești cum spun eu? chiar nu pot să mă-nșel, eu știu întotdeauna, știu pur și simplu, e intuiție pură, zău. Și așa, i se părea legitim să-l desfigureze și să-l reconstituie de fiecare dată altfel, când mai sărac, când cât un orizont, numai ca să poată înțelege ceva din tot ce se-ntâmpla, regizor și montor, lua din câte o dublă câte o privire, de colo o replică tăioasă, un gest abrupt și nelalocul lui, muta, lega la nesfârșit, până când toate ajungeau să se așeze într-un întreg așa-zis acceptabil.
Și ce mai vorbă aruncase și el la plecare, de parcă avea să se sfârșească lumea…
Trenul opri în stație, ultima. Nu se grăbea. Așteptă să coboare toți. Furnicar, voci, îmbrățișări. Se uita pe geamul murdar după ceva, dar își dădu seama repede că nu era ce căuta.
Fără căști, stridențele imediate o răneau. Oare se face liniște vreodată în gară, probabil nu.
Imagine: Juan J. Vicente
