A opune cunoaşterii care distinge şi este împlinită sau care caută şi cere împlinirea această unică ştiinţă că în Absolut totul este acelaşi – sau a înfăţişa absolutul ei drept noaptea în care, aşa cum se spune, toate vacile sunt negre -, aceasta este naivitatea goliciunii cunoaşterii.
— Hegel.
E greu de spus care e politica cea mai bună – și, așadar, partidul pentru care să votezi la alegerile de pe 1 decembrie –, când faci parte dintr-un „sistem mondial“ capitalist, condus de Donald Trump. E greu de spus și dacă mai contează, când orice planuri ai avea tu, ele cel mai probabil vor fi deviate din drum sau supradeterminate de mișcările stăpânului (citește SUA, Banca mondială, FMI), cu care simți c-ai rezona cel mai bine dacă ai putea să-l scoți la o bere. Nu vreau deloc să bat înspre râvnirea anumitor partide pentru suveranitatea țării, pentru izolare geopolitică, pentru autosuficiență militară sau economică. Nicio țară nu mai e capabilă de așa ceva, și chiar dacă ar fi, după o anumită perioadă de decuplare, ar deveni și mai dependentă de „ăialalți“.
Oricum, încă nu e deloc clar dacă Trump se va ține de vreuna dintre promisiunile pe care le-a făcut în campanie, inclusiv cea de a rezolva războiul din preajma noastră „în 24 de ore“. Desigur, am putea spune că, odată cu revenirea lui la președinție, asistăm la o schimbare a ordinii mondiale echivalentă cu trecerea, după stagflația din anii ’70, de la democrația socială la neoliberalism. Am putea s-o numim „post-fascism“ (de la G.M. Tamás) și am putea descrie mai îndeaproape genul de economie pe care se bazează (vedeți conceptul de „Wall Street Consensus“ al Danielei Gabor) și genul de societate pe care aceasta o implică (recomand Shoshana Zuboff). Am putea, dar eu, cel puțin, nu o voi face. Fiindcă adevărul îl vom afla doar odată cu 20 ianuarie 2025, când Trump va prelua funcția. Până atunci speculăm mai mult sau și mai mult.
Ironia e că, întorși la ale noastre, adică la alegerile care vin, nu ajungem pe pământ mai ferm. Și aici suntem forțați să facem tot un fel de speculație. Nu doar fiindcă, bineînțeles, ce se zice în „mod-campanie“ se îndepărtează mult de ce se face în „mod-guvernare“. Dar și din cauza faptului că, în mare parte, programele de guvernare ale partidelor, care candidează la alegeri, conțin mai mult formulări vagi și contradicții flagrante decât soluții viabile. De exemplu, tuturor – fără excepție! –, le lipsește un plan fiscal (de genul ăsta). Și aici își face loc speculația. Fiindcă dacă propunerile sunt destul de confuze, și costul de a le implementa e destul de disimulat, atunci nici nu e nevoie ca partidele să-și încalce programul ca să facă ce vor. Ajunse la guvernare, ele pot în orice moment să susțină că ce fac acum e de fapt ceea ce spuneau că vor face – prin cutare punct vag formulat –, sau că nu au spus niciodată că nu vor face asta –, prin omisiune din program. Așadar, prin neclaritatea asumată din aceste programe, partidele se exonerează de pe acum de răspundere față de mandatul lor viitor și ne lasă realmente într-o beznă ideologică.
Mă rog, toate acestea le spun după ce am luat la mână șase programe diferite: SENS, REPER, PSD, PNL, USR, AUR. Adică evantaiul tuturor opțiunilor politice românești, de la stânga la dreapta. Negăsind ce căutam în niciunul, adică un minimum de transparență (în cel mai bun caz) sau prudență (în cel mai rău), și eu nefiind ministrul economiei, m-am gândit să le trec pe toate prin Chat-GPT și să-i cer câteva estimări. Da, Chat-GPT nu e ce va fi când ajungem la versiunea 7 virgulă 100. Dar în lipsa altor date de care să ne folosim, răspunsurile sale pot fi niște pârghii euristice.
La nivelul general, estimarea FMI pentru creșterea PIB-ului României în următorii 4 ani, 2025–2028, e în medie una de 3,5%. După Chat-GPT, asta ar însemna că România poate să adauge €1,5 miliarde la buget în fiecare an al noului mandat fără să fie nevoită să majoreze vreo taxă sau să găsească un alt mod de a crește veniturile țării. La întrebarea cât de mari ar fi cheltuielile anuale suplimentare presupuse de programele partidelor sus-menționate, cifrele oferite de Chat-GPT nu numai că nu au fost – niciuna! –, echivalente cu sau mai mici decât €1,5 miliarde, dar în majoritatea cazurilor, au fost de șase ori mai mari, cea mai mare fiind a PNL-ului, la €11 miliarde, și cea mai mică aparținând USR-ului, la €3,75 miliarde. Și asta în contextul în care doar două partide, AUR și SENS, propun creșterea impozitelor.
Sigur, colectarea taxelor actuale e mai mult decât deficitară. Chat-GPT estimează că lacunele fiscale ale României duc la pierderi de €4–12 miliarde pe an, o sumă suficient de mare încât să finanțeze și cel mai ambițios program dintre cele șase. Dar speranța ca un partid să închidă aceste lacune din primul an, sau chiar și după patru, și astfel să-și acopere cheltuielile propuse, ar necesita un soi de guvernare aproape dictatorială. Ar avea mai mult succes un partid dacă ar majora impozitele cu speranța ca măcar jumătate din noile venituri fiscale să și ajungă în visteria statului. Să ne amintim că raportul Draghi despre economia UE, publicat în septembrie, recomandă investiții suplimentare de peste €800 miliarde pe an. Proporțional vorbind, pentru România asta ar însemna aproximativ €16 miliarde, deci chiar mai mult decât, conform Chat-GPT, propun cele șase partide. Doar că, fără un împrumut european comun, de felul pe care-l propune Draghi, să cheltuim €16 miliarde pe an în mandatul 2025–2028 fără să majorăm niciun impozit ar duce, cel mai târziu în mandatul 2029–2032, la un pivot radical spre austeritate (adică bani scoși din educație, sănătate, infrastructură etc).
Și asta mă duce la adevărata mea problemă cu aceste programe, și anume: de ce nu propun pe față, cu excepția programului SENS, exact genul de majorări ale impozitelor care chiar ne-ar permite să investim în economie, societate și instituții în așa fel încât să ajungem la nivelul european? Sau, în alte cuvinte, dacă tot spunem că vrem o „țară ca afară“, asta de ce nu se aplică și la taxe? Momentan cam așa stau lucrurile:
Cifre abstracte, clar, dar fiind întrebat câți bani s-ar adăuga anual la buget prin majorarea acestor patru taxe la nivelul celor din Germania, Chat-GPT răspunde cu o estimare de €20 miliarde. Întâmplător, asta e și suma pe care o estimează Chat-GPT ca fiind necesară pentru România să crească ponderea din PIB a educației de la 3% la 6% (adică nivelul Belgiei), a culturii de la 0,8% la 1,5% (Franța), și a sănătății de la 5% la 8% (Finlanda), fără să trebuiască să taie vreun alt serviciu public.
Și iată cum se conturează, încet, încet, modul în care România deja o ia pe panta trumpistă sau post-fascistă. Taxele menționate mai sus îi vizează, după Chat-GPT, pe cei mai bogați 5–10% dintre români, adică, în mare parte, aceiași oameni care ori fac parte din partidele sus-menționate, ori sponsorizează aceste partide. Așadar, despre intenția următorului guvern de a majora vreuna dintre ele, estimarea mea (și nu a lui Chat-GPT) este că: nu. La ce ne putem aștepta, în schimb, dacă se va încerca implementarea oricăruia din programele de mai sus, sunt majorări la taxele care-i afectează negativ pe cei mai săraci 40% dintre români: adică la TVA și la impozitul pe venituri personale. Și chiar și așa, majorarea TVA-ului la 21 sau la 24%, de exemplu, n-are cum să adauge circa €10 miliarde la buget pe an, ne-ar spune Chat-GPT.
De ce zic că asta ar fi o pantă post-fascistă? Fiindcă, așa cum explica Tamás în 2000, acest gen de regim, lăsând în spate lagărele și totalitarismul, preia totuși de la fascismul interbelic (aș adăuga: și de la comunismul soviet) un soi de anti-iluminism care respinge noțiunea de drepturi universale, practicând un stat împărțit în două. Un stat „normativ“ pentru cei selecți, pentru comunitatea „omogenă“, productivă și reproductivă, adică pentru 10% cei mai bogați membri plus 50% din clasa „profesionistă“, în care libertatea, drepturile, democrația și prosperitatea sunt ca asigurate. Și un alt stat, „prerogativ“, pentru „ceilalți“, cei neconsiderați cetățeni adevărați, persoanele LGBT, imigranții, 40% cei mai săraci, în care decretele arbitrare – majorarea TVA-ului, militarizarea graniței etc. –,sunt la ordinea zilei.
Și totuși, programele PSD-ului și ale PNL-ului, luând partidele cele mai mari, nu propun exact să modernizeze educația și sănătatea, să dezvolte ruralul, și astfel să-i ajute pe cei mai săraci 40%? Pe scurt: nu, chiar dacă pe față, da. Și asta pentru că nu au cum să-și implementeze programul propus fără să majoreze taxele care i-ar afecta negativ exact pe ei și pe aliații lor. Riscul, dacă nu fac asta, e riscul post-fascismului din restul Europei (și acum din SUA). Și anume că, următorul mandat, 2029–2032, va fi la îndemâna extremei drepte care, așa cum face și acum, și cum a făcut partidul Republican, va demoniza clasa „profesionistă“, cu valorile sale liberal-europene, în ochii celor defavorizați, și vor ideologiza tot câmpul politic prin opoziții facile precum români/străini, tradiție/anomie, firesc/anormal, și prin soluții neviabile, cum ar fi aceea de a sponsoriza familia tradițională, de 3 copii+, o măsură de a evita declinul demografic care nu numai că nu funcționează în Ungaria, dar mai și condamnă încă o parte din populație la a trăi sub statul prerogativ, adică femeile și persoanele LGBT. Și toate astea, în interesul acelor cei mai bogați 5–10%.
Din păcate, spun toate astea în ghilimele, sub semnul lui „dacă Chat-GPT are dreptate“, estimările sale nefiind deloc date științifice. Din păcate, aici ajungem când ne lipsesc cifre concrete, plan fiscal, programe coerente, gândite pe termen lung: la o beznă ideologică în care argumentele se fac în cel mai bun caz prin deducție, în cel mai rău din frică. Desigur, e posibil ca programele celor șase partide să nu fie deloc deficitare și să ne aducă dezvoltarea economică și socială după care tânjim de câteva decenii. Dar, din păcate, nu știm. Și această stare, – de necunoștință, de post-adevăr, și ca efect, de paranoia –, e exact starea cea mai propice autoritarismului.
Imagine reprezentativă: Andy Warhol, Cow, 1966
