Luna octombrie a început cu câteva imagini prin jurnalele de știri care m-au bucurat ca o cafea băută în aer liber dimineața. David Popovici a vorbit în deschiderea noului an universitar, din postura simultană de student-lider și student-liber. Ce gură de aer proaspăt! Discursul, impecabil, motivațional, fără ca autorul lui să își propună asta. În definitiv, a repetat câteva idei simple, nimic sofisticat. Să fie bine, să nu fie rău! Doar un pic mai elaborat.
Uitându-mă la prestațiile lui David Popovici, de la instalarea lui pe scena publică, odată cu succesul din 2022, mă gândesc la ce se schimbă în relația dintre sportivul-lider al României și publicul lui. David Popovici i-a luat locul Simonei Halep, după un deceniu în care „fata noastră“ a fost world-class, constantă, performantă, strălucitoare.
N-o să mă refer niciun moment în acest articol la „pățania” Simonei din ultimul an, scandalul de dopaj, pentru că aș complica povestea. Mă raportez la Simona cea de dinainte de septembrie 2022, la relația ei cu publicul român și la ce e diferit în felul în care îl percepem acum pe David Popovici.
Mai presus de Facebook
În general, ca să simplific totul la filozofia Facebook, „fata noastră“ a fost a noastră când a câștigat. Ce ne-am mai mândrit cu ea, ce-am mai încercat să îi sărbătorim succesul de pe aceeași treaptă a podiumului la marile victorii. Politicieni, primărițe, oameni care iubesc tenisul, oameni care n-au nicio treabă cu tenisul, cu toții am aplaudat frenetic, pe bună dreptate, momentele în care Simona Halep a fost performantă. Romania performantă!
La polul opus, când Simona a pierdut, ne-am grăbit să explicăm de ce. Care pe unde am putut. Nici măcar nu e a noastră, ia uitați-vă la originile ei! Sau dacă e a noastră, e bucata aia de „Românica“ de care fugim cu toții, neputincioasă și mereu pierzătoare. Sigur că au fost și oameni mai echilibrați care au tratat cu decență eșecurile ei, dar Facebookul mare urla mai tare decât tac unii.
Povestea lui David Popovici e din alt film. Și asta pentru că David a ieșit pe piață cu un altfel de discurs și cu o altă disponibilitate de a sta de vorbă despre succes cu românii.
Iar pariul meu e că energia rezultată din relația lui cu publicul e de lungă durată, indiferent dacă anul viitor la Paris ne umple de aur sau nu.
David câștigă și când pierde
Eu am sesizat câteva diferențe fundamentale între cei doi și le voi înșira aici. Nu îmi permit să fac o comparație între ei din punct de vedere sportiv – ambii sunt out of this world, ambii super profesioniști și super campioni –, ci mă voi referi doar la felul în care acțiunile lor au influențat sau vor influența starea de spirit a publicului.
1. David Popovici câștigă și când pierde. A câștigat publicul cu insuccesul lui de la ultimul campionat mondial, cel din Japonia. Popovici a vorbit despre „bucuria eșecului“, idee care vrei, nu vrei îți aprinde niște beculețe și care e greu de exprimat în așa fel încât să nu devii penibil.
Popovici a explicat, coerent, cum eșecul din Japonia l-a readus cu picioarele pe pământ, cum i-a redat bucuria de a se antrena și de a se depăși. N-a dat vina pe ghinion, adversari sau antrenori, a recunoscut că s-a dus nepregătit. Asta fără să își dea cu pumnii în cap, răbdare, a fost un an în care atenția lui s-a dus, în principal, către școală.
În cazul Simonei, eșecurile au rămas eșecuri. Cu tot efortul ei de a explica altceva în fața camerelor.
2. David a lansat pe piață ideea că sportul nu îl definește. Pe Simona o știm doar de la tenis. Dar Popovici e generația Z, iar tinerii de vârsta lui pun mai mare preț pe echilibrul dintre muncă, viață personală și dezvoltare personală decât o făceam noi la vârsta lor, în trecut.
„Cred că pot realiza o grămadă de lucruri prin sport, dar nu cred că mă pot realiza ca om prin sport“, este o frază care mi-a atras atenția din discursul lui David Popovici.
Și, da, la 19 ani, David este, în văzul tuturor, înotător, student și speaker motivațional în podcasturi, pe YouTube. (Dacă vreți să va convingeți, puteți urmări podcastul lui Dragoș Pătraru, în care a fost invitat David Popovici.)
3. Ideea că „România nu i-a oferit nimic și că tot efortul spre succes a fost exclusiv al familiei“ n-a apărut niciodată în discursul lui David Popovici.
Sigur că nici Simona Halep nu a spus-o mot à-mot, dar a exprimat indirect asta. Iar cei mai fanatici suporteri ai Simonei au fost avocații acestei idei.
David Popovici spune fix opusul. Se bucură că a trăit într-o zona liniștită de București, Piața Iancului – Vatra Luminoasă, că a avut bazine decente și antrenori buni de când s-a dus prima dată la înot. Asta fără ca infrastructura din înot să fi fost cu ceva mai bună decât cea de tenis. Din contră, aș spune, cred că stăm mai bine la numărul de baze de tenis decât la bazine.
Poate că Romania nu îți oferă ce ți-ar oferi americanii, suedezii sau francezii pentru a face performanțe în sport, dar nu poți scoate complet din discuție măcar faptul că aici trăim în pace, că nu mergem la școală cu teama că vom fi împușcați pe stradă sau în clase. Mi se pare totuși important. Aș lăuda Romania măcar pentru asta.
4. Relația cu antrenorii. E prețuită de Popovici. E motivul pentru care, după cum spune el, n-a plecat la bani mai mulți în Statele Unite. Românii lui sunt buni, sunt performanți, nu i-ar schimba cu antrenorii americani.
În cazul Simonei, impresia a fost mereu că „ceilalți“ sunt mai buni. Cahill, Muratoglu și alții. Peste toate, Halep și-a marcat relaționarea cu antrenorii ei (români, de data asta) cu ieșirile nervoase din timpul meciurilor, la adresa lor.
Rămâne în folclor celebra strigare „Bate și tu din palmele alea, nu sta degeaba“, replica aruncată de Simona antrenorului Victor Ioniță, în 2015, la turneul de la Miami.
5. David Popovici are o strategie a vorbitului în public. Tace cât trebuie, vorbește când trebuie. Nu știu dacă are un calendar scris sau dacă lucrează cu experți în comunicare pe zona asta, dar până acum cred că și-a calculat bine pașii.
E disponibil la interviurile de după competiții, nu (prea) apare la emisiunile sportive (deși mi-aș dori să îl am invitat), iar din când în când mai acceptă câte un podcast. La evenimentele organizate de sponsori vorbește fără să îți dea impresia că „trebuie să o bifeze și pe asta“, se întinde la discuții și iese de multe ori din zona sportului, către teme importante, ca nutriția, școala, educația sau pasiunile din timpul liber.
Simona Halep nu s-a simțit niciodată în largul ei în fața camerei. A vorbit scurt, a dat impresia că vrea sa încheie repede discuția și nu s-a aventurat nicio clipă în viața personală. A jucat tenis, și a făcut-o magistral, timp de 10 ani.
Închei prin a face o plecăciune în fața ambilor. Halep a mișcat societatea, a făcut-o să se apropie de un alt sport decât fotbalul, a trimis copiii la tenis, a produs momente mari pentru televiziuni. David e next level. E influencerul care bate și rețelele sociale, pe care, apropo, spune că și le-a dezinstalat măcar pentru o perioadă de pe telefon. Înoată în felul lui spre succes și cred că poate fi liderul pe care nu l-am mai avut de la Hagi încoace în sportul românesc.
V-ar mira ca cineva să strige într-o zi pe stradă, la fel ca în cazul lui Gică Hagi în anii ’90, „David președinte“?!
