Barna Némethi: Bun găsit, Toto. Suntem într-un context în care totul se schimbă, iar tu ai scos acum un album pe care îl și propui ca atare. Ai dorința ca oamenii să îl asculte ca pe un album.
Deliric: Dorința,da. Îmi place să fiu contra. Nu-mi place, în schimb, să mă plâng și încerc mereu să evit asta, anume să spun că algoritmul e de vină. Nu mă înscriu în categoria de nemulțumiți. Mi-am dorit mult să fac un album care să aibă ținută și să fie ascultat ca pe vremuri, am nostalgia asta – când stăteam și parcurgeam un album cap-coadă. Sigur, te bucuri de fragmente de piese, de piese separat, dar e diferit când asculți un album complet. Înțelegi altfel artistul, ai o altă relație cu el. Nu ai o relație cu o piesă. Mi se pare, oricum, că industria se concentrează acum pe piese frumoase, iar artiștii – ori sunt personaje, și te uiți înspre ei ca atare, ori au piese care sunt hituri.
B: Da, de când a început tranziția spre single, fiindcă nu mai era rentabil un album. Dar, cum e la vloguri, de exemplu, și albumul e tot un long-form.
D: Da, dar dacă faci 20 de piese și le lansezi în același timp, sacrifici 19 dintre ele, fiindcă lansezi un album, dar poți promova o singură piesă – așa funcționează Spotify și toate rețelele de streaming. Trebuie să alegi una dintre piese căreia să-i faci un pitch ca să le-o dai curatorilor. Acum se face o compilație de piese scoase într-un an și se livrează ca album, dar tu ai o poveste de spus acolo.
B: Tu ce piesă ai ales?
D: Eu am ales o piesă cu Inna, dar lumea a decis că are alte preferințe. N-am prins nici playlisturi.
Mi-am dat seama că nici nu contează că am un anumit tip de ascultători. Dacă intri în playlisturi, te ascultă lume diversă, dar șansa ca acela care te ascultă să aibă gusturi atât de eclectice încât să asculte tot ce e în playlist și să revină la tine apoi e foarte mică. Văd algoritmul ca fiind noul zeu la care ne închinăm și pe care trebuie să îl mulțumim – dacă îi pun o ofrandă în playlist, îmi oferă apoi ploaia de streamuri? E ciudat fiindcă îți dai seama că zeul e părtinitor și are niște preferințe.
B: Aș vrea ca algoritmul să redea și comentariul pe text. Ce faci tu e și spoken word iar, noi, la MATCA, asta am vrea să dezbatem. Ai scos un album și ai o poveste. Să vorbim despre povestea asta – tu chiar declari că piesele se continuă, că au o legătură între ele, că au personaje.
D: Am avut tot timpul ambiția să fac ceva mai bun decât ultimul lucru pe care l-am făcut, iar asta cred că e povara oricărui muzician sau artist. Dacă ai avut succes, tot timpul după aceea te gândești cum să egalezi succesul ăla, iar când scoți albume rar, presiunea e mare. Dacă scoți muzică pe bandă rulantă nu ai timp să conștientizezi asta, dar mergând pe stil vechi, lucrând la ceva ce vrei să rămână în timp, ai tot felul de frici, ești ca bătrânul și marea, te gândești dacă mai poți prinde peștele cel mare. Am și ascultat, în timp ce scriam la album, cartea și i-am vizitat casa domnului Hemingway. Și, – în paranteză spun asta – scria trei cărți și putea să călătorească în toată lumea la vremea aia, să aibă case peste case.
B: Da, dar era și jurnalist, era un Carlson Tucker al vremurilor.
D: Da, da, dar a scris despre război pentru că voia el, banii veneau din alte părți – sigur că s-a discutat că o sursă era propaganda. Revenind însă, m-am dus să-i vizitez casa, și pe drum ascultam și cartea și mi-am dat seama că mă simțeam și eu ca bătrânul. Al doilea album l-am scos pe măsură ce se întâmplau lucruri în viața mea, l-am scos fără să îmi iau o pauză. Acum, la al treilea, am stat mult, am scris, am dat piese la o parte, am făcut altele. Eu sunt un mare consumator de seriale, îmi plac mai mult decât filmele fiindcă văd cum se dezvoltă personajele și cum sunt construite multilateral. Ajungi să te atașezi de un personaj complex și îl înțelegi, cu bune și rele. Lui Tony Soprano îi vezi și partea umană, care în Scarface e mult mai compresivă: în afară de faptul că nu vrea să omoare copiii, nu prea îți dă motive să-l îndrăgești. Serialul meu preferat e The Wire, l-am văzut de patru sau cinci ori și tot timpul descopăr ceva nou, mă surprinde că văd legături între un episod din seria întâi cu ceva din seria a treia. Îmi doream să fac asta cu un album, un album pe care, cu cât îl asculți mai mult, cu atât îl descoperi mai mult. Personajul probabil că sunt eu. În piese vorbesc foarte puțin despre mine la persoana întâi – mai mult sunt diverse povești, dar scheletul pe care sunt construite este al meu. Am îmbrăcat totul în narațiuni mici ca să fie mai facil pentru om să relaționeze fiindcă e greu, cred, să relaționezi cu un băiat middle-aged, din centrul Bucureștiului, cu o condiție materială bună, – adică s-ar putea ca, dacă îți vorbesc despre problemele mele, să nu te regăsești neapărat. Și atunci încerc că înțeleg lumea în toată complexitatea ei, nu doar ce văd în jurul meu.
B: Și povestea albumului?
D: Povestea albumului e povestea rapperului care tocmai scosese albumul în 2019, avea succes și se pregătea să se bucure, să adune laurii și, dintr-odată, a venit pandemia, care a adus numai confuzie, tot felul de rele și câteva bune, cum ar fi faptul că am avut timp să stăm, să ne gândim mai mult la viață, să nu fim prinși în vâltoare. Dar rapperul era confuz. Nu înțelegeam ce vreau și, de când m-am mai maturizat un pic, nu-mi place să scriu din impuls. Mi-am propus să stau un pic liniștit, am căzut în vicii, iar albumul descrie evoluția mea de la contactul cu noul normal, descrie contactul meu cu mine însumi, cu faptul că m-am speriat când am văzut că pot aluneca ușor în gânduri rele, apoi ideea de a relua totul și de a mă pune pe picioare, pe urmă depresia de care m-am lovit la un moment dat. Scheletul pe care am construit, deci, este al meu, dar cu diverse valențe, rapperul – cel care sunt, dar și cel care aș fi putut să devin într-o realitate paralelă. Ajung astfel la piese despre extremism și mă gândesc că aș fi putut să fiu unul dintre ei. Gândește-te doar la spiritul de rapper supărat pe tot ce se întâmplă, cu energia aia de tinerețe cu care continui să aduni frustrare, îți vine să spargi ceva, deși nu știi dacă faci bine. Nici eu nu știu dacă am ajuns într-un punct bun, par un pic mai domesticit fiindcă mă gândesc de trei ori acum până să „sparg ceva“. Înainte nu mă gândeam, dar mi se pare că e mai potrivit așa.
B: Mi se pare că totuși nu lași loc de ambiguitate în album, dar lași un spațiu, cum am spune, poetic, în care omul poate ajunge la propriile concluzii. Mie îmi displace și ca totul să fie relativ, există un vector, o intenție. Vedem extremism sau violență sau lucruri de genul acesta, dar tot trebuie să lași loc de empatie, de înțelegere, de perspective diferite. Poeții se bazează mult pe asta, nu-mi dau seama dacă în rap tu simți că audiența se joacă cu asta sau dacă cere, cum e în advertising, un call to action.
D: Stereotipul este call to action, dar cred că există și o parte a publicului care vrea să analizeze; e plăcut să vezi și procesul celuilalt de a întoarce lucrurile pe toate părțile. Se simte totodată și de ce parte a baricadei stau când vine vorba de anumite valori, acolo nu cred că există ambiguitate. Cred că sunt mulți nostalgici după vechiul Deliric, care acum pare că o lasă mai moale. Vorbesc despre muzică acum, dar cred că de multe ori ne atașăm de artiștii noștri preferați și îi vrem tot timpul așa cum i-am cunoscut. Pe de altă parte, nu mai sunt nici ei în locul în care au fost înainte. Așa cum există varianta de a continua pe o singură traiectorie și de a merge până în pânzele albe, așa e și varianta în care încerci să te schimbi, să prezinți un personaj nou. Eu prezint acum un personaj cu care nu mă mai identific neapărat – probabil nu mai am energia din trecut, acum cântăresc toate ideile.
B: Da. Și eu am crescut cu rap – sigur, mai puțin decât tine –, dar cu punk de exemplu, avem nevoie de energia asta.
D: Da, și în continuare consumi. Și eu la fel, numai că îmi place să văd pe cineva de 20 de ani care se supără și căruia îi vine să pornească un foc, dar îmi e mai greu să văd pe cineva la 40 de ani la fel, fiindcă atunci te gândești mai mult. Este și o frumusețe în ignoranță, iar când ești tânăr și ești ignorant, nu știi prea multe și crezi cu tot dinadinsul că o să schimbi lumea, că e atât de simplu. Pe măsură ce treci prin viață și vezi câte valențe are fiecare lucru, și cum orice lucru pe care îl schimbi, crezând că ai făcut un bine, schimbă alte trei lucruri în rău, începi să ai tot felul de gânduri. Uneori stau și mă gândesc dacă piese pe care le-am făcut acum 20 de ani nu au contribuit, cumva, la valul de extremism, pentru că erau prezentate unilateral, aveau o energie anume. Acum îmi e greu să spun ce spuneam atunci, nu-mi mai permit să fiu atât de clar.
B: Mi se pare ciudat, totuși, fiindcă e un cerc vicios: maturizarea autocenzurează. Autocenzura vine dintr-o înțelegere mai profundă a lucrurilor, dar ne împiedică să arătăm chiar acea înțelegere. Rămâne să stârnească un nou val de adolescenți care, la rândul lor, trebuie să descopere ceva.
D: Mi-am dat seama că o parte din precauție, fiindcă sunt mult mai precaut și mă cenzurez mult acum, vine și din faptul că un segment din zona politică a acaparat mesajul de revoltă, iar revolta ajunge să fie asociată cu acel segment, iar eu nu vreau asta. Tind să fiu foarte explicit ca să înțelegi de unde vine revolta, că e distribuită across the board – numai că e greu să faci asta când attention span-ul este de 15 secunde, așa că prefer să stau mai liniștit. Dacă în America au ajuns bogații să acapareze mesajul anti-bogați… Trump a fost poster boy pentru miliardarul american, iar Elon Musk este the guy din ultimii zece ani. Lumea este credulă și oamenii își doresc așa de mult un salvator încât sunt pregătiți să accepte orice. Și eu am fost la fel, dar cu timpul am devenit mai cinic. Nu cred în salvatori.
B: Da, și eu la fel, e un cinism – nu o să zic reflex – dar e activ, e prezent. E greu să lucrezi cu el. Pericolul, mi se pare mie, este că îți dă prea multă luciditate.
D: Cred că partea bună este că renunți la luptele mari. Când ești tânăr, îți propui să duci lupte imense, vrei să schimbi din rădăcini totul. Pe măsură ce devii mai cinic, ajungi să te concentrezi, să-ți alegi o arie mult mai restrânsă unde crezi că poți face o schimbare. Și atunci în tot cinismul ăsta, eu îmi aleg să fac în continuare muzică hip-hop cum cred eu că e mai bine și încerc să vin cu un plus de valoare la texte. Și atunci lupta mea e aici și sper, prin muzica mea și prin cei care sunt expuși la ea și care ajung să mă înțeleagă pe mine și piesele mele mai bine, să devină ceva mai toleranți într-o lume care e mai puțin tolerantă, să își dorească lucruri mai bine făcute, mai crafty și mai diverse – ceea ce pentru mine contează. Pe de o parte e și meseria, pe de altă parte e și visul.
B: Asta voiam să spun, că totuși are loc o validare.
D: Fără îndoială, doar că poate ajungi să te mulțumești că schimbi o părticică mai mică și moare visul de a schimba tu totul – și îți dai seama că nici nu ai putea. Eu nu pot să am validare sau să fiu carismatic pentru un public foarte larg fiindcă par un pic pretențios, sunt conștient de asta. Dar când apelez la lucruri mai simple mă fac plăcut unui public mai larg. Doar că lucrurile devin tot mai restrânse, așa e și în cazul cărților.
B: Noi credem că numărul de oameni care cumpără cărți și citesc constant, în România, e de ordinul zecilor de mii.
D: Nici nu știu dacă sunt unul dintre ei.
B: Ai să râzi, nu doar că nu ești, dar la un moment dat o să spun că nici eu nu mai sunt unul dintre ei. În ritmul ăsta, ajungi să nu mai poți face lucrurile pe care le recomanzi tuturor.
D: Da, și să spunem că nu mai ești un cititor atât de înrăit ca pe vremuri, dar totodată foamea ta de informație este la fel de mare, numai că îți iei informația din alte locuri.
B: Să știi că eu sunt unul dintre cei care spun că trebuie să citești cărți adevărate. Eu am dat la Regie de Film, dar am făcut și doi ani de științe politice. Eu încă știu informația de acolo, pentru că am citit într-un anumit fel. Dar dacă o să mă întrebi peste 10 ani despre ce am citit acum – ce a făcut OpenAI cu Anthropic, de exemplu, – va fi un mare blanc.
D: Eu voiam să merg în altă zonă. Da, să citești te ajută și îți dezvoltă altfel mintea, dar ai nevoie și din zona de mainstream să vină inputuri care să te atragă apoi spre cititul cărților. La fel e și la poezie. Mă gândeam că nu multă lume mai are reflexul de a scoate o carte de poezie și de a citi pur și simplu. Aici poate ajută rapul, care e mai mult poezie decât muzică, de multe ori. Pot să ascult rapperi care dau versurile a cappella. Un rapper poate să te facă curios. Și mai există ceva, o frumusețe și o utilitate în a recita versurile.
B: Da, uite, Cenaclul Matca e un cenaclu de poezie unde se lucrează pe text, se discută, se comentează. Dar ar fi interesant să se și performeze.
D: Poate ajuta și la captarea atenției, mult mai mult decât textul pe hârtie. Nu spune nimeni că ar trebui îngropat, dar cred că e mult de învățat și din practica recitării.
B: Da. Și cititul, în afară de tot ceea ce înseamnă în educație, ține și de mental health, e o formă de igienă a creierului. În zona asta, poezia e ceva foarte tare. Când ai terminat de citit, ai sentimentul că ai trăit ceva. Tu ai scos în album 100 de pagini – cine are așa ceva, are și poezie, are și poveste.
D: Da, mi-am dorit întotdeauna să fie lumea atentă la ce zic. Am stat mult să mă gândesc dacă textul poate fi consumat doar așa, în scris, fiindcă atunci când îl recit, îl construiesc mult diferit față de lectură.
B: Povestește-mi și de colaborarea cu Silent Strike. Cum e procesul acolo?
D: Muzica pe care o face el mă aduce și pe mine într-o zonă meditativă, poetică. Facem echipă bună și nu cred că albumele astea ar putea ieși așa într-o altă combinație. Eu am pornit de la beaturile clasice de rap, și atunci a trebuit să mă lupt puțin cu mine, să îmi schimb stilul. Tot timpul testam lucruri noi. De exemplu, avem o piesă care este trei pe patru, nu patru pe patru, cum bate toba la rap în general, și trebuia să țin altfel ritmul. Eu și Silent vorbim mult, vorbim zilnic, analizăm lumea în care trăim, nu doar muzica. Iar când ne punem să lucrăm ceva, el îmi dă un beat și vorbim despre el. Apoi eu scriu textul și vorbim și despre asta, e un ping-pong care ajută, fiindcă de multe ori artiștii sunt autosuficienți, rapperii au orgoliu mare: e literă de lege ca ce ai scris din prima să fie cel mai tare, dar de obicei nu e chiar așa. E greu să faci un ping-pong de genul cu un alt rapper, pentru că orgoliul e și mai activ. Așa, Silent Strike face muzica, dar când îmi spune diverse lucruri despre text, nu avem orgolii.
B: Hai să ne întoarcem puțin și la cercul acesta, write drunk, edit sober.
D: Albumul ăsta cred că este scris 100% lucid. Mi-a plăcut mereu să scriu așa, cât se poate de conștient. Sunt mulți artiști care ajung să asocieze starea alterată de cunoștință cu inspirația și au impresia că numai în momentele alea au inspirație.
B: Și cu succes. Îmi amintesc de interviul lui Neil Young, care a scos primul album sober cam la 70 de ani, dar se simțea foarte emoționat, simțea frică.
D: Când nu eram lucid și scriam mi se părea foarte tare, dar apoi îmi dădeam seama că nu e așa. Am încercat să fiu foarte conștient – altfel nu poți replica un lucru – pentru că vreau să am controlul procesului creativ. Evident, nu se întâmplă mereu așa de ușor. Dacă nu am scris o perioadă mai lungă de timp și am făcut altceva, de obicei lucruri mai pragmatice, nu pot face asta așa de ușor. Probabil că există și explicații biologice pentru asta, pentru când intri într-o stare în care e natural să scrii ușor. Pentru albumul ăsta m-am deconectat de foarte multă treabă, am vrut să stau în procesul artistic.
B: Am fost la Arene când ați cântat câteva piese noi. Mi se pare că pe lângă partea artistică, vă propuneți ca show-ul să aibă și un anume nivel de profesionalism, nu ca pe vremuri, când dădeai drumul la un boombox. Bănuiesc că ăsta e un univers în sine.
D: Da, dar îți aduce și satisfacție. Eu cred totuși că tinerii, de exemplu, ar trebui să stea împreună, să cânte, să înregistreze pe orice pot, chiar și pe telefon. Noi trăgeam piese pe microfon subțire care costa zece dolari, iar asta nu ne-a oprit din a scoate muzică, din a o împărtăși cu lumea și din a face mixtape-uri înregistrate care au fost ascultate de sute de mii de oameni. Oricine trebuie să experimenteze. Dar acum, să fiu tot în stadiul ăla nu mi-ar mai aduce satisfacție, încerc să aduc ceva mai bun. E o formă de respect a încerca să facem o producție cât mai bună. Ne-am specializat, Silent a făcut cursuri la Berkely, a învățat să-și facă singur partiturile, a învățat că există o logică și când compui, de exemplu, muzică de film separată de cea de producție, iar asta l-a influențat. Experiența din advertising m-a ajutat și pe mine. Faptul că am fost pasionat de marketing și, mai apoi, că trebuie să funcționezi în lumea de azi, pe social media, m-a ajutat să gândesc mult mai conceptual.
B: La tine de unde a venit microbul marketingului?
D: Eu sunt un foarte mare fan al soluțiilor creative, e un exercițiu extraordinar pentru mine pe care l-am făcut, probabil, de mic, în diverse moduri. Publicitatea e ceva palpabil, în care nevoia e foarte bine definită, și să învăț publicitate pe care apoi s-o pun în practică m-a ajutat și la scris, la a-mi prezenta produsul în fața oamenilor. Sunt artiști cărora nu le place asta. Mie mi se pare interesant și să te gândești la soluții creative – cum îți prezinți albumul, cum creezi o campanie ca să-l expui oamenilor. Într-o altă lume, diviziunea muncii era foarte bună. Erau atât de profitabile produsele încât îți permiteai să ai o armată de oameni care să facă asta pentru tine. Partea cu scrisul nu o simți ca pe o muncă, pentru că ai făcut-o tu. Dacă vrei să fii artist acum, să fii rapper, trebuie să-ți faci muzica, pe de o parte – să poți coopera cu oamenii, să-i alegi, să mixezi –, dar pe de altă parte trebuie să fii capabil să-ți urci piesele pe streaming, să filmezi ceva care să arate bine, să fii fotografiat, să comunici constant cu lumea. Sunt mai multe joburi într-unul singur, iar lumea refuză să le facă pe toate. Și asta, de obicei, vine și din orgoliu.
B: Crezi în ideea de pensionare?
D: Eu ziceam că până la 40 de ani muncesc, apoi gata. Dar de fiecare dacă când renunț conștient la lucruri, imediat îmi găsesc altele de făcut – e un fel de boală atunci când te afunzi atât de mult în muncă. Antrenăm AI-ul să ne facă treaba și o să stăm cu toții pe o insulă. Am o piesă în album, se numește „Ieri“, e parte din trilogia mea cu Silent Strike și cu Emaa. Am făcut piesa „Mâine“, după aceea piesa „Azi“ și acum, odată cu albumul ăsta, „Ieri“. Și acolo vorbesc despre sabotaj, iar în ultima strofă spun că, de fapt, ne-am săturat de umanitatea noastră, ne-am dorit să fim perfecți, am început să fim geloși pe roboți, ne-am dorit să fuzionăm. Iar asta s-a materializat într-un fel, de unde și reflecțiile astea – oare am fost om?–, ale ființelor fuzionate, ale oamenilor care și-au șters memoria ca să nu-și amintească despre trecut. Astea sunt coșmarurile mele – sau e visul mașinăriei care se întreabă dacă a fost vreodată om.
B: Mă gândeam acum dacă nu vrei să faci un show – o audiție a albumului, atât, ceva mai intim.
D: Am un vis, să știi, cu mine cântând pe un scaun de bar, așa cum îl vedeam pe Kurt Cobain în concertul MTV. Și s-a mai întâmplat ceva. Când s-a făcut prima ediție de TEDxRomânia, s-au gândit la mine. Trebuia să-mi spun povestea, ca toată lumea, într-un fel motivațional și aveam la dispoziție zece minute. Și m-am gândit că cel mai bine ar fi să spun totul în versuri. Mi-am spus povestea folosind bucăți din versurile pieselor pe care le scosesem până atunci, iar tot textul ăla de zece minute e un puzzle din versurile a 20 sau 30 de piese. Am făcut asta cu trei zile înainte de performance-ul de la TEDx. Și albumul ăsta l-am scris fiind mai mult plecat, cu creionul pe foaie. Când scrii, trebuie să te auzi pe tine și să auzi și beatul, nu poți scrie fără beat. Și nu poți să scrii fără să te auzi pe tine.
