Când am pornit înspre cea de-a treizeci și patra ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț, m-a cuprins o senzație pe care am mai simțit-o o singură dată în viață, înainte de prima mea plecare la Festivalul de Film de la Cannes, în 2022. Un fel de premoniție a faptului că nu mă voi întoarce aceeași. Atunci a părut mai firesc. Urma să părăsesc pentru întâia oară țara singură și să particip în calitate de jurnalist la unul dintre cele mai importante festivaluri de film din lume. De această dată însă, presimțirea a fost mai puțin justificată. Cel puțin, la momentul respectiv. Aveam să înțeleg abia ulterior cum întregul parcurs personal și profesional al cuiva se poate schimba radical într-o perioadă atât de scurtă de timp.
Am petrecut nu mai puțin de unsprezece zile de festival în acest orășel cochet și boem, iar emoțiile de la sosire și cele de la plecare nu puteau fi mai antitetice. Privind retrospectiv, am impresia că am trăit șapte vieți diferite. Am ajuns la Piatra Neamț crezând că voi fi singură pe tot parcursul evenimentului. Crezând că mi-am greșit profesia. O vară glorioasă se sfârșea, o vară în care am fost înconjurată aproape în permanență de oameni dragi și de experiențe inedite. Mă cuprinsese disperarea. Urmau două săptămâni de „muncă“, o muncă pe care nu învățasem încă să o apreciez la adevărata ei valoare. Cu mici excepții, am trăit evenimentele culturale la care am participat anterior cu o oarecare sobrietate. Veneam, scriam, plecam. Never mix business with pleasure era mantra mea. Festivalul internațional organizat de Teatrul Tineretului nu se anunța cu nimic mai diferit. Însă nu mă puteam înșela mai tare.
Neliniștile inițiale s-au disipat odată cu primul spectacol. Încetul cu încetul, am întâlnit oameni noi. Am revăzut fețe cunoscute. De toate vârstele. Unii au venit și au plecat, alții au rămas pe tot parcursul festivalului. Am intrat într-o comunitate artistică care îmi era străină până în acel moment. Din care am crezut că nu vreau să fac parte. Din care mi-am dat seama că nu vreau să mai ies. Într-atât, încât mi-am prelungit șederea cu câteva zile. A fost prima dată după mult timp când nu am vrut să mai plec dintr-un loc, mai ales unul cu totul nou. Prima dată când mi-am iubit cu adevărat munca. Să fii martor de dimineața până seara la spectacole autohtone și internaționale de cea mai înaltă calitate, lansări de carte, vernisaje, discuții, ateliere, performance-uri sau proiecții de film și să le dezbați pe toate cu o serie de oameni pasionați, ce își poate dori mai mult un jurnalist cultural?
Conceptul ediției de anul acesta, intitulat sugestiv Zona de siguranță, și-a atins astfel scopul. Dar nu doar datorită atmosferei calde și primitoare pe care festivalul a reușit să o contureze, ci și prin prisma produselor artistice atent integrate în programul festivalului de către echipa curatorială formată din Gianina Cărbunariu – directoarea Teatrului Tineretului, Daniel Chirilă – coordonatorul serviciului literar și artistic și Raluca Naclad – coordonatoarea de proiecte educaționale.
Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț a debutat în forță cu Acrobații – șapte zile din viața unor profesori de țară, cu textul și regia semnate de David Schwarz. Inspirată din realitatea contemporană, piesa urmărește cu mult umor parcursul delicat a cinci cadre didactice din mediul rural. Personajele conturate cu migală – fiecare reprezentând un mic Don Quijote ce se luptă cu morile de vânt – sunt nevoite să realizeze un continuu exercițiu de echilibristică în încercarea de a face o schimbare în mediul în care lucrează, cu riscul de a-și pierde scopul și chiar sinele pe acest drum pavat cu cele mai bune intenții. Scenografia minimalistă a Irinei Gâdiuță contribuie la comicul absurd al situațiilor prezentate, iar distribuția de excepție formată din David Drugaru, Anamaria Feraru, Katia Pascariu, Silvana Mihai și Tavi Voina redă cu dexteritate conflictele interioare și exterioare la care sunt supuși dascălii de pretutindeni. Este creat astfel un spectacol ce ar merita văzut de toți actorii sistemului educațional, profesori, părinți și elevi deopotrivă, unul ce ar putea îndemna la înțelegere și empatie.
Seaside Stories, câștigătorul titlului pentru Cel mai bun spectacol la Gala Premiilor UNITER 2023, a urmat deschiderii oficiale a festivalului. Regizorul și scenaristul Radu Afrim realizează încă o dată un spectacol complet, un colaj al feliilor de viață conectate doar prin intermediul locului de desfășurare al acțiunii, reușind astfel să transmită o gamă largă de emoții și povești atemporale. Decorurile fastuoase utilizate de Theodor Cristian Niculae aduc marea pe scenă pentru cei ce nu au reușit niciodată să o vadă și inspiră nostalgie celor năpădiți de dor.
Sentimentul de libertate este omniprezent în nisipul fin ce acoperă podeaua, în valurile ce se sparg pe ecranele din fundal și în universul sonor al lui Afrim. Este o libertate ce vine la pachet cu dragostea, cu moartea, cu familia, cu nefericirea, cu violența, cu distracția, cu lipsa de responsabilitate. Cu pescăruși, Coca Cola zero și muzică comercială, cu botox și droguri și interlopi. Este un loc care îți dă libertatea să ai totul și să pierzi totul. Este imposibil să nu te regăsești în măcar unul dintre monologurile puse în scenă după texte de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea sau Nicoleta Dabija. Este imposibil ca niciuna dintre întâmplările prezentate să nu fie întâmplarea ta. În mai puțin de trei ore, Seaside Stories atinge performanța de a comprima un întreg sezon estival, devenind un roaller coaster ce poartă spectatorul prin viețile a zeci de personaje pe care simte că le cunoaște dintotdeauna.
Următorul spectacol pe lista mea a fost Lux, aflat în antiteză cu reprezentațiile din ziua precedentă din toate punctele de vedere. Eu cel puțin l-am experimentat ca pe un vis febril, întrebându-mă constant dacă ce urmăresc este o parodie foarte subtilă sau o intenție artistică asumată. Scrisă și regizată de Gabriel Sandu, piesa propune patru personaje cu tipologii diferite, cărora le atribuie câte un animal: căprioară, orcă, oaie și câine. Le aruncă pe toate în jungla societății actuale și își dorește să emoționeze publicul cu destinele lor tragice. Alegoriile în sine nu reprezintă o idee rea, ci mai degrabă integrarea lor inconsecventă în poveste este cea care lasă perplex.
Patetismul montării își atinge apogeul prin momentele muzicale și coregrafice lipsite de orice justificare stilistică sau narativă, iar clișeele sentimentale ce împânzesc piesa împiedică publicul din a empatiza cu personajele. Lux bifează toate evenimentele și temele actuale de interes: pandemia, războiul, criza refugiaților, abuzul fizic și sexual, comunitatea LGBTQ ș.a.m.d., încadrându-se cu succes în categoria teatrului social. Însă, în disperarea de a se agăța de orice subiect woke, spectacolul cade în derizoriu și pierde însăși esența mesajului pe care încearcă să îl transmită. „Luxul de a te regăsi după ce ai pierdut totul“ devine astfel „Luxul de a te regăsi în spectacolul Lux“.
Văzusem deja Nuntă în Oaș la Satu Mare, așadar, Vulnerabil a fost montarea pe care am urmărit-o după Lux, ca o replică stilistică la predecesorul său. O dovadă că se poate vorbi despre subiecte sensibile, chiar tabu, fără să le înconjurăm de un nefiresc aer melodramatic. Regizat de Alice Monica Marinescu după un text de Vera Ion, Vulnerabil excelează în a trece în revistă o multitudine de perspective asupra abuzului, relevând deopotrivă sentimentele copilului și justificările părinților. Cei trei actori (Alex Călin, Ioana Chițu, Cabiria Morgenstern) își schimbă rolurile asemenea unor cameleoni, interpretează uneori personaje de sex opus și păstrează permanent o calibrare armonioasă a emoțiilor. Presărate pe alocuri cu momente comice – în special în scenele de final, când cei trei părinți dezbat efectele trendului psihologiei moderne la copiii lor –, monologurile și dialogurile transmit cu ușurință paleta infinită de nuanțe de gri care caracterizează un subiect precum violența domestică.
Din festival nu au lipsit nici proiecțiile de film, ocazie cu ajutorul căreia am reușit să văd în sfârșit Arsenie. Viața de apoi, un documentar predestinat să iște controverse, semnat în cel mai autentic mod posibil de veteranul Alexandru Solomon – vocea sa specifică de narator fiind omniprezentă. Lungmetrajul cu accente socio-politice radiografiază stadiul actual al creștinismului din România sub pretextul unui pelerinaj pe urmele preaiubitului părinte ce urmează să fie canonizat: Arsenie Boca. Devenit un brand comercializat la scară largă la mai mult de treizeci de ani de la moartea lui, „făcătorul de minuni“ se poate mândri din Rai cu un număr colosal de fani. Însă ce înseamnă asta pentru societatea modernă? Documentarul explorează răspunsul la această întrebare prin intermediul subiecților săi atipici, care nu se sfiesc de la discursuri delirante livrate cu toată convingerea.
DN83, un spectacol static, captivează spectatorul în totalitate datorită interpretărilor vii și multi-fațetate ale celor doi actori ai săi, Katia Pascariu și Vlad Ionuț Popescu. Titlul misterios al piesei lui Alex Gorghe s-ar putea crede că desemnează locul de desfășurare al acțiunii, dacă ar exista un astfel de drum național. Însă în lipsa unui adevărat reper geografic, textul lasă impresia că povestea se poate întâmpla oricând, oriunde, poate chiar sub nasul nostru. Idila dintre un fost elev și o profesoară de teatru este rememorată, analizată și disecată într-o mașină. Montarea Luizei Mihăilescu dansează pe linia fină dintre romantism și abuz, dintre corect și greșit. Rolurile de victimă și acuzat se inversează constant, vina fiind pasată asemenea unei mingi de ping-pong până în momentul în care nimic nu mai contează.
„Tatăl nostru care ești în ceruri, coboară cu picioarele pe pământ.“ Așa se sfârșește Apocalipsa gospodinelor, spectacolul muzical realizat colectiv, ce are în distribuție cinci femei de vârste diferite (întâmplător, acesta a fost inițial și conceptul meu pentru seria de interviuri luate la festival). Personajele nu sunt, de fapt, personaje. Pornind de la propriile greutăți și povești inspiraționale, actrițele Corina Grigoraș, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Iulia-Paula Niculescu și Daria Tămăslăcaru – în vârstă de doar șaisprezece ani – sunt purtătoare de cuvânt pentru generații întregi de femei asuprite. Pe ritmurile unor obiecte casnice transformate simbolic în instrumente muzicale, monologurile celor cinci îndeamnă la o privire critică asupra inegalității de gen din societatea modernă, influențată considerabil de religia creștină și contestă așa-zisele adevăruri supreme ale unei Biblii patriarhale. Un spectacol-manifest puțin prea demonstrativ pentru gustul meu, dar un spectacol necesar.
Băgău a reprezentat montarea Cristinei Giurgea după romanul omonim al Ioanei Bradea și este de departe spectacolul cu care am reușit să mă identific cel mai puternic, în ciuda faptului că nu am trăit vremurile portretizate în el. Textul creionează în detaliu, cu referințele culturale și muzicale specifice, începutul anilor 2000, o epocă relativ recentă și totuși la fel de îndepărtată. O epocă a sforțărilor și a căutărilor, în care românii s-au străduit să își găsească rostul în haosul ce a urmat schimbării de sistem politic și economic. O epocă pe care aveam ocazia să o revizităm în filme precum Marfa și banii sau Filantropica, dar prea puțin în teatru. În acest tumult al noului mileniu, protagonista Andreea este doar una dintre multele fete care lucrează la o linie erotică pentru a se putea întreține. Scenografia ingenioasă a Ioanei Ungureanu are rol dublu, conturând atât interiorul spațiului de lucru al angajatelor, cât și exteriorul urbei, cu blocurile sale comuniste.
Spectacolul începe cu un disclaimer, o modalitate inedită de a sparge „cel de-al patrulea zid“ al teatrului și de a evita orice plângeri ulterioare: urmează replici împânzite de cuvinte vulgare și orice spectator nemulțumit de un limbaj licențios este invitat să părăsească sala. Însă aceste cuvinte obscene nu sunt aruncate doar pentru un efect provocator, ci potențează la maximum comicul și reflectă realitatea unei lumi pe care puțini au ajuns să o cunoască cu adevărat. Deși este o comedie extrem de reușită livrată cu efervescență de o distribuție formată aproape în totalitate din femei, substraturile din Băgău sunt cât se poate de tragice și relevă deziluziile, pierderile identitare și singurătatea acută resimțite de tinerii de la începutul noului secol. Linia dintre realitate și fantezie, dintre conștient și subconștient se șterge încetul cu încetul, protagonista fiind bântuită de o obsesie la care nu poate renunța. Astfel ajungi să te întrebi: este crearea unei lumi alternative singura modalitate de înfrunta realitatea gri?
Din programul Focus: Something to declare – Artiste europene au făcut parte șase spectacole realizate de femei. Primul pe care am avut ocazia să îl văd a fost 37 de chibrituri sau Viața furată, o coproducție germano-bulgară care prezintă drama îngrijitoarelor de bătrâni din Europa de Est plecate în Occident pentru a asigura familiei un trai decent – o situație familiară și pe plan autohton, dar despre care se vorbește prea puțin. Realizată de Zdrava Kamenova și Gergana Dimitrova, montarea se folosește cu abilitate atât de actori, cât și de păpuși pentru a reda dezumanizarea progresivă a unei bulgăroaice venite să îngrijească un bătrân neamț – reprezentat sugestiv printr-o marionetă care are nevoie de ajutor pentru a se mișca. Femeia, neîndreptățită constant de familia pentru care ar trebui să fie indispensabilă (dacă nu ar fi alte mii de femei disperate dispuse să o înlocuiască), este uitată treptat chiar de propria familie pe care o întreține. Fascinația ei recurentă cu râul lui Hades din tabloul scump o va face, într-un moment de climax existențial, să ajungă la catharsis.
Regizorul Radu Iacoban a pus în scenă la Teatrul Tineretului singurul text clasic din selecția de anul acesta a festivalului, Rinocerii lui Eugen Ionescu, adaptându-l pentru epoca digitalizării. Cu o scenografie somptuoasă care acaparează tot spațiul, semnată de Tudor Prodan, spectacolul m-a dus cu gândul la genul de teatru cu care am crescut la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu (primul spectacol pe care îmi amintesc să-l fi văzut acolo este o montare tot a unui text de Ionescu, Lecția). Rolurile interpretate de actori cu o seriozitate asumată transpun spectatorii într-un periplu al absurdului, iar zilele presărate cu dezbateri filozofice din incipitul piesei degenerează vertiginos într-un coșmar al ființei. Lupta individului împotriva colectivului poate fi câștigată cu destulă tărie de caracter, însă ce se întâmplă atunci când presiunea socială se combină cu tehnologia tot mai predominantă în viețile noastre? Cât durează până începem să ne punem la îndoială propriile valori și propria identitate?
Individual compus, un performance de Andrei Măjeri de genul American-Beauty-întâlnește-American-Psycho, este unul dintre cele mai complete one-man-show-uri la care am fost vreodată martoră. Bogdan Iancu este de-a dreptul captivant în timp ce conturează portretul satiric al corporatiștilor de pretutindeni, și nu doar datorită calităților sale fizice care au stârnit chicote în sală. Timp de aproape o oră, el reușește singur, fără prea multe mijloace materiale – în afară de un evantai folosit în zeci de moduri diferite și o haină de blană care o întruchipează pe „șefa“ – să construiască un univers al nesiguranțelor și al frustrărilor privitoare la viață cu care este aproape imposibil să nu empatizezi. Tautologiile au rol estetic în această instanță, iar mișcarea fluidă a actorului umple spațiul de o energie atipică. Interacțiunea ocazională cu publicul și momentele comice izvorâte din improvizațiile nonșalante întăresc calitatea spectacolului și îi conferă un suflu nou cu fiecare reprezentație.
Una dintre cele mai fresh reprezentații din cadrul festivalului a fost cea a spectacolului regizat de Mara Oprea, Stop the Tempo!. La douăzeci de ani după apariția textului Gianinei Cărbunariu, nevoia de deconectare de la anumite elemente lipsite de substanță și reconectare la uman continuă să fie mai actuală ca oricând. Piesa a fost adaptată pentru a corespunde anului 2023 în cele mai mici detalii, dintr-o dorință permanentă de autenticitate, însă esența ei rămâne aceeași. Fără prea multe decoruri, cu excepția unui șir de plăci pe care sunt incorporate leduri, distribuția alcătuită din Mihaela Velicu, Silvana Mihai și Vlad Ionuț Popescu ne poartă prin gândurile lor, prin toate cluburile din București, dar și printr-o călătorie plină de peripeții cu mașina. Scenele sexuale se metamorfozează, datorită coregrafiei lui Ștefan Lupu, devenind dintr-un act animalic și primitiv un dans grațios și suav. Stop the Tempo!dă glas multor dileme existențiale ale generației tinere și perpetuează eterna întrebare cu privire la adevăratul scop al vieții.
Tot în cadrul secțiunii Something to declare a fost selectat și performance-ul inedit Eu, victima & A doua oară, un spectacol atipic în două părți semnat de artista slovacă Simona Semenič. Producția necesită o doză de curaj din partea interpretei – ce își expune fără filtrul rușinii diversele probleme de sănătate ce i-au afectat traiul, abordând și subiectul încă tabu al epilepsiei –, dar și un dram de răbdare din partea publicului, care trebuie să asculte fără să se bucure de un suport vizual foarte dinamic: artista stă pe un scaun în fața microfonului și citește. Astfel, ea devine vocea miilor de bolnavi care nu dispun de o platformă cu ajutorul căreia să își exprime greutățile cu care se confruntă. A doua parte a spectacolului a avut premiera șapte ani mai târziu și modifică întreaga paradigmă teatrală. Convenția actor-public este răsturnată, iar spectatorul este forțat implicit să ia inițiativa de a se poziționa în locul artistei, ocazie prin care se poate apropia mai bine de ea și de povestea ei.
Prin Mansdorf, spectacol-omagiu ce poartă numele artistului și directorului evreu Iacob Mansdorf, Teatrul Evreiesc de Stat și Centrul Dialectic oferă publicului o veritabilă lecție de istorie teatrală, jucată cu o distribuție dublă. Poziționarea în sala de spectacol este unul dintre primele elemente ce se evidențiază: publicul este așezat pe scenă, iar actorii joacă peste tot, inclusiv printre scaunele capitonate goale, în loje și pe culoar, folosindu-se cu iscusință de tot spațiul avut la dispoziție și acompaniați uneori de orchestra aflată chiar sub nasul spectatorilor.
Textul metateatral al lui Mihai Lukács, interpretat în română și idiș, pornește de la o serie de personalități de origine evreiască care au activat în domeniul teatral imediat după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial și construiește pe baza lor o întâlnire ficțională în Teatrul Barașeum, în care se discută viitorul artistic al unui popor marcat profund de o traumă colectivă. Momentele de seriozitate și discuțiile în contradictoriu sunt alternate cu momente muzicale exuberante ce emană voie bună, reflectând cele două abordări contrastante pentru următorul spectacol ce ar putea fi pus în scenă: o dezgropare melodramatică a recentului trecut dureros sau o detașare totală de suferință prin intermediul unei povești optimiste.
Trasând o paralelă între Visul unei nopți de vară al lui Shakespeare și visul unui student la actorie de a-și forma o carieră mânată de pasiune, Visul Alexei Băcanu lansează o dezbatere în privința modului de pregătire al viitoarelor generații de actori. Piesa pornește de la un caz real al unui profesor de la Facultatea de Teatru din „marele oraș“ și conturează un protagonist pentru care umilința, manipularea și misoginismul sunt justificate drept tehnici de „călire“ a tinerilor ce urmează să lucreze în domeniu. Spectacolul livrează o combinație echilibrată de musical – datorită coregrafiei și melodiilor ce ilustrează sugestiv greutățile cu care aceștia se confruntă –, comedie – prin intermediul convorbirilor telefonice cu accent ardelenesc dintre un student și familia lui –, dramă – prin natura subiectului atins – și chiar thriller – prin evidențierea relațiilor abuzive create între personaje. Mediul sumbru din culisele teatrului este altfel creionat cu migală, iar statutul de actor se întrepătrunde cu cel de personaj până la confuzie. În acest context, o întrebare persistă: merită să îți realizezi visul cu prețul propriei identități? Sau poate e momentul să se schimbe ceva.
Comedia încărcată politic Întoarcerea lui Karl May continuă principiul de teatru în teatru întâlnit în Mansdorf și în Visul și se folosește de opera celebrului scriitor german pentru a reliefa cu un rafinament aparte stereotipurile și prejudecățile din Europa încă valabile după mai bine de un secol. Producția din Kosovo, regizată de Blerta Neziraj după un text de Jeton Neziraj, oglindește prin intermediul scrierilor lui May perspectiva occidentală asupra Europei de Est și presupusul contrast dintre civilizație și barbarism, dintre cultură și lipsă de educație. Clipul din incipit ce introduce publicul în contextul socio-politic al piesei și imaginile proiectate când pe tavan, când pe loje contribuie la efectul comic al spectacolului, iar îndârjirea artiștilor kosovari de a-și transmite mesajul tranșant pe scenele întregii lumi, în ciuda dificultăților, este cel puțin revigorantă. Supremația Vestului datorată circumstanțelor istorice și mascată în prezent cu vădită prefăcătorie este un adevăr dureros, dar necesar de auzit. Ce mod mai util și mai antrenant de a-l diseca decât prin artă?
Creația colectivă a echipei de la Mini Reactor în colaborare cu Teatrul pentru Copii și Tineret GONG din Sibiu – un alt teatru cu care am crescut și pe care m-am bucurat să îl reîntâlnesc la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț – expune în patru episoade acronologice Istoria copilăriei și evoluția relațiilor dintre părinți și odraslele lor. Spectacolul reușește performanța rară de a se face cu ușurință înțeles de cei mici, în ciuda temelor delicate pe care le abordează, precum violența în familie și inegalitatea de gen, dar și de a fi captivant în egală măsură pentru adulți, indiferent dacă au copii sau nu. Episoadele acoperă, uneori cu un umor nemărginit, alteori cu accente horror, perioada Evului Mediu, a începutului de secol XX și a regimului comunist.
Actorii-naratori îi introduc pe spectatori în poveste, pentru a face ulterior loc păpușilor care o vor contura, mânuite cu pricepere de aceeași distribuție. Universul este construit sumar, dar eficient cu ajutorul unor table desenate cu cretă care își schimbă ilustrațiile la începutul fiecărui episod, iar sunetul de gong de la debutul spectacolului este o notă subtilă și ludică la adresa instituției creatoare. Povestirile conțin referințe nemenționate provenite din folclorul internațional, precum Baba Yaga sau Scufița Roșie, și metafore asemenea „păianjenului din inimă“, creând astfel substraturi antrenante pentru adulți. În Istoria copilăriei, fiecare poveste este diferită, atât din punct de vedere narativ, cât și stilistic, însă chiar în acest aspect îi rezidă farmecul. Spectacolul dezvoltă în cele din urmă un tot unitar și oferă o concluzie optimistă pentru toate vârstele: e bine să știm că a fost mai rău înainte, dar e și mai bine să conștientizăm că mereu e loc de mai bine.
Cântăreața de jazz Ridina Ahmedová își face debutul teatral cu performance-ul deopotrivă incomod și reconfortant intitulat SÁDLO/Grăsime. Artista renunță la orice mască socială și se vulnerabilizează în fața publicului, exprimând de cele mai multe ori non-verbal conflictele interioare și exterioare la care este supusă din cauza greutății ei. Cu excepția unor voci înregistrate ce rezumă în cuvinte ideea spectacolului, planul vizual este folosit aproape exclusiv pentru a comunica mesajul. Muzica electronică și gâfâitul ritmic mențin cadența și sporesc tensiunea resimțită.
Imaginile puternice și controversate în care Ahmedová se autoflagelează pentru forma corpului ei sau în care se mâzgălește cu ruj au stârnit reacții antitetice din partea publicului, o persoană părăsind sala. Însă discuțiile de la finalul performance-ului au adus cu ele o multitudine de încurajări și mulțumiri pentru îndrăzneala de a da glas unor introspecții dezbătute prea rar într-o lume în care standardele ireale de frumusețe pun o presiune enormă, în special pe femei. La final, spectatorii sunt chiar invitați să întindă sclipici pe pielea actriței pentru a o face să strălucească, acțiune intimă ce anulează o frică și o inițială reținere valabile de ambele părți. În loc să continue să se ascundă sub zeci de straturi de haine, artista decide să facă pace cu propriul corp și să îi ofere în primul rând ea înțelegerea și iubirea pe care ar dori să le primească de la alții. În loc să aștepte o transformare exterioară, aceasta preferă să recurgă la o schimbare interioară, redefinindu-și astfel – cum chiar ea a mărturisit atât de frumos – fericirea.
Atunci când individul se îndepărtează de colectiv și își urmărește propriul interes, un haos tragi-comic se dezlănțuie. Acesta este și cazul personajelor din spectacolul Uzina artiștilor, de Matei Lucaci Grunberg și Sever Bârzan și în regia celui dintâi. Industrializarea teatrului este portretizată de o distribuție efervescentă într-un ritm alert și cu mult umor. O trupă de actori își dorește să recucerească scena și ajunge să lucreze la un spectacol naționalist ce i-a fost impus, în speranța că va fi remarcată de comisia UNITER. Însă orgoliile, intrigile și combinațiile ascunse îi abat încetul cu încetul pe artiști de la obiectivul pe care și l-au stabilit împreună.
Publicul este purtat astfel în abisurile lumii teatrale moderne, în ceea ce există în spatele scenei, dar ale cărui ecouri reverberează în fața ei. Scenografia impozantă a Ralucăi Andreescu ajută la ilustrarea fizică a acestui contrast, în special în momentul premierei spectacolului, la care echipa a lucrat cu determinare, când sunt alternate evenimentele din culise cu cele de pe scenă, perspectivele fiind inversate. Finalul reprezintă apogeul râsetelor stârnite pe tot parcursul reprezentației, râsete pe care le reduce apoi subit la tăcere printr-o conștientizare crudă a faptului că înainte de a fi artiști trebuie să fim oameni.
În ultima mea zi de festival am urmărit cu plăcere Mâine nu ne mai sperie (așa tare), un spectacol autentic de și pentru liceeni, regizat de Petro Ionescu. Adolescenții de la Centrul educațional de arte performative CEVA din Târgu Neamț au construit un produs artistic care să le reflecte personalitățile, cu neliniștile și aspirațiile lor, dar unul care le poate reaminti cu nostalgie și adulților de această vârstă frumoasă sau prin care o pot descoperi în contextul societății contemporane. Monologurile confesionale ale celor șapte tineri sunt intercalate cu momente muzicale într-un cadru confortabil, care facilitează apropierea de public, datorită scenografei Flavia Stroe, care a împânzit locul cu becuri, perne, caiete și chitare, într-o estetică tumblrish. Reprezentația are loc pe podea, iar spectatorii sunt poziționați în jurul interpreților chiar și pe bean bag-uri.
De reținut faptul că actorii nu sunt profesioniști și nici nu încearcă să pozeze astfel. Câteodată citesc de pe text, altădată improvizează, se încurcă, greșesc, râd și merg înainte. Prin această imperfecțiune asumată se diferențiază. Ei nu se află în fața oamenilor pentru a-și arăta calitățile artistice, ci pentru a deschide un dialog. Despre situația sistemului actual de învățământ, despre emoțiile și responsabilitatea de a vorbi în fața unei mulțimi sau despre utopica planetă Perfektus: o lume ideală în care nu există reguli, à la Împăratul muștelor – și care, în concluzie, ar fi plictisitoare și nefuncțională. Spectacolul s-a încheiat cu un cover remixat al cunoscutei manele Oțelul Galați, în acord cu vremurile moderne, și odată cu el, și experiența mea la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț.
La toate aceste produse culturale se adaugă instalația multimedia A fost odată aici ➤ aproape, o experiență senzorială care m-a purtat prin istoria Palatului Copiilor din Piatra Neamț, Atelierul Spectatorulcritic, în cadrul căruia am avut ocazia să ascult părerile argumentate ale unor tineri pasionați de teatru, lansarea cărții Atelier de restaurări teatrale, a doamnei Miruna Runcan, care a vorbit cu multă încântare despre experiența ei de o viață în domeniu, dar și cea a Irinei Wolf, Teatrul românesc în secolul 21. Scena independentă și inițiative noi, care face un mare serviciu sectorului teatral autohton prin promovarea lui în străinătate. Expoziția realizată de Lia Perjovschi, Lumea de azi și zona de siguranță – o cercetare, cuprinde diagrame și scheme mentale menite să structureze haosul societății contemporane, iar statuile vivante din spectacolul Români la porțile lumii readuc la lumină biografiile unor personalități marcante din cultura țării noastre. Călătoria mea la cea de-a treizeci și patra ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra a fost completată de lansarea revistei MATCA, ocazie cu care mi-am cunoscut o parte dintre colegii de breaslă, în care am râs copios și am vorbit despre redacție, despre consumul de cultură din ziua de azi și despre noi.
În ultima noapte am dansat împreună cu două noi prietene dragi pe balconul de la etajul opt al hotelului, am făcut cu mâna la trecători și m-am întrebat cum poate o experiență să înceapă atât de catastrofal și să se termine atât de încurajator. Poate că totul se rezumă la încredere. Încredere în propria persoană și încredere în cei din jur. Poate că trebuie să îți dai voie să simți fără să încerci să anticipezi. Ceea ce obișnuiesc să fac, dar nu îmi iese de fiecare dată. Am venit la Piatra Neamț într-o perioadă de tumult emoțional și am plecat mai optimistă decât am fost vreodată, în ciuda schimbărilor radicale din viața mea care aveau loc concomitent pe toate planurile. Cred că asta e adevărata magie a unui festival: să te ajute să te descoperi pe tine.
Credit foto: arhiva Teatrului Tineretului din Piatra Neamț
