Iubire profund intimă, pluviofilia nu se lasă ușor mărturisită și scapă explicațiilor. Adori ploaia în propria ta singurătate, gelos pe dragostea celorlalți sau poate dimpotrivă, simțind un soi de comuniune cu ei. Dar o vedem diferit. Iată, plouă. În ochii unui filolog melancolic, „Natura plânge ca o Magdalenă“. Un om de știință înclinat spre visare (sau un epistemolog îndrăgostit de poezie, ca Bachelard) meditează asupra faptului că, într-un sens, suntem ploaie. Am apărut în apele oceanelor, formate după ce, odată cu răcirea Pământului, a plouat neîntrerupt vreme de două milioane de ani. Ne amintim de Thales, care spunea că apa e principiul tuturor lucrurilor, iar greaca veche îi oferea lui Jung o altă revelație, tulburătoare: hylé („materie“) este înrudit etimologic cu hyetós („ploaie torențială“)1. Ploaia ne redă, picătură cu picătură, oceanul din care am luat ființă. Este ceva mistic în circuitul apei în natură: cazi (poate pentru că între lucrurile care cad și pământ există o atracție ca în dragoste, cum spune Aristotel), te ridici, trans-format (mântuit), și cazi din nou, într-o mișcare de eternă reîntoarcere – și-ți amintești de amor fati la Nietzsche. Sau de hora Grațiilor, de care vorbește Seneca în Despre binefaceri: „Unii preferă să creadă că este una care dăruiește binefacerea, o a doua care o primește, o a treia care o răsplătește (…).“2 Ploaia e un dar – cu atât mai mult cu cât nu te aștepți la ea, caracterul ei imprevizibil e asemănător grației divine. Dar toate astea au în comun faptul că se petrec într-o intimitate care exclude orice altă prezență: dacă există un dialog, este doar între tine și ploaie. De aceea, să vorbești, să scrii – să comunici – despre iubirea de ploaie e ceva paradoxal.
E posibil ca pasiunea pentru acest fenomen meteorologic să fie de dată recentă în istoria culturii occidentale. Căutând o experiență-zero care s-o ilustreze (ceva similar cu aceea, din istoria esteticii, a lui Petrarca pe muntele Ventoux), am putea găsi una, izolată și fără ecouri, într-o relatare cu caracter anecdotic (și ușor fantastic, având în vedere contextul, greu de crezut) din Naturalis historia a lui Pliniu: un consul pe nume Licinius Mucianus a luat masa împreună cu alții (șaptesprezece la număr!) în scorbura unui platan uriaș și chiar a dormit înăuntru, „preferând să audă ploaia care picura pe frunze în loc să se afle printre marmuri strălucitoare, picturi variate și tavane aurite“. Altfel, tot din tratatul lui Pliniu aflăm că ploaia nu e foarte iubită în Antichitate: ploile sunt aduse de temutul Saturn, „cel mai mare rău dintre toate se produce când ploaia lovește vița sau măslinii, fiindcă atunci cade deopotrivă și roada“, „tot din cauza ploii se ivesc și omizile, cumplite viețuitoare care rod frunzele“, „se știe că apele de ploaie putrezesc foarte repede“3 etc.
Apoi, după cunoștințele noastre, tocmai în secolul al XVI-lea, o altă mărturie a dragostei pentru ploaie, prezentată tot anecdotic, ca pe ceva neobișnuit, apare în Viețile lui Vasari. Enumerând trăsăturile personalității pictorului Piero di Cosimo, autorul spune despre acesta: „Când cerul își deschidea izvoarele de apă, îi făcea plăcere s-o vadă căzând de pe acoperiș în linie dreaptă și împrăștiindu-se pe pământ“4.
Până târziu în epoca modernă, ploaia are mai degrabă conotații negative și e asociată consecințelor Potopului sau vreunei umori sumbre: legătura dintre „a ploua“ (pleuvoir) și „a plânge“ (pleurer) devine un topos ce va fi întâlnit multă vreme în cultura franceză5.
Cartea lui Dominique Loreau este, pe de altă parte, tributară unei sensibilități orientale, diferită în mare parte de receptarea occidentală: ploaia e valorizată pozitiv, doar când și când apar accente neliniștitoare: „Ploaia este prilejul unor mutații ascunse în noi înșine. Ceva ascuns iese la suprafață“. (p. 84)
Nu poți să scrii într-un mod sistematic despre efectul ploii asupra ta (trup, suflet, spirit): o demonstrează și cărțulia lui Martin Page, Despre ploaie6. Cugetarea e fragmentată/fragmentară și alunecă în reverie, iar momentele de tăcere sunt la fel de pline de sens – încercăm să înțelegem magia acestui fenomen și sfârșim prin a-l reflecta. Același lucru se întâmplă și în Iubește ploaia: câte un paragraf începe cu o generalizare și se încheie cu o mostră de poezie pură, învăluind totul într-un mister uluit.
Ca și viața, ploaia scapă generalizării. Dinaintea ei, suntem poeți, fenomenologici, „învățăcei la școala imaginației“ (Bachelard). Zăbovind asupra ei, înțelegem că singurul adevăr este metafora, în sens larg: ploaia nu are un nucleu, un centru (centrul ei se află pretutindeni), fiecare picătură le reflectă pe celelalte și totodată întregul univers, semnificanți care trimit la alți semnificanți, într-o semioză infinită. Text ininteligibil în sine, ploaia e context și pretext. Decorul unui sentiment – un non-eveniment, o stare. O iubești pentru că iubești altceva: singurătatea, melancolia, nostalgia, monotonul, zgomotul ritmic din pântecul mamei. Poate răcoarea (dacă ne referim și la senzațiile fizice), psychron în greaca veche, termen înrudit cu psyché („suflet“): datorită unui soi de ascetism pe care ni-l impunem pentru a rămâne într-o stare de veghe. Poate leneveala fecundă de care vorbește Dominique Loreau.
Ecran în fața (traumelor) lumii, ploaia e primul profesor de frumos, cel care te învață distanța estetică. Aparență care trimite dincolo de aparență. Perdea peste culorile țipătoare ale lucrurilor (fotografii pricepuți știu că vremea mohorâtă are șanse mai mari să creeze fotografii reușite decât o vreme însorită). „Ploaia șiroind pe geamuri pare să se interpună între noi și lume. E ca și cum ea ar anunța într-un fel greu de definit, dar cert, o reînnoire, o regenerare a întregii noastre ființe“, scrie Loreau7, care subliniază efectul homeopatic al ploii: îți dă tristețe pentru a te vindeca de ea.
Când plouă, mersul lumii încetinește (oamenii de știință spun că furtunile pot literalmente să afecteze viteza de rotație a Pământului și astfel ziua devine mai lungă). Loreau zăbovește asupra aspectului încremenirii (pe care Page îl descria în superba propoziție „Ploaia este cuvântul de recunoaștere printre cei ispitiți de o oarecare suspendare a lumii“). Ploaia e sincopă, momentul de tăcere de dinainte și de după o bucată muzicală și care îi dă acesteia la fel de mult sens ca și suita de note în sine. „Golul istoric“ din Lacustra bacoviană.
Am ezitat o vreme să citesc cartea – ca pluviofil, e și nu e o lectură obligatorie (căci ce îi poate spune nou unui pluviofil o carte despre pasiunea lui?). În plus, titlul nu mă atrăgea: ploaia însăși nu ține, cred eu, să fie iubită, spre deosebire de soare, care pare că-ți impune să-l adori. (Doar dacă nu ești Danae și îl adori pe Zeus sub forma unei ploi de aur!) Dar am fost cucerit de la primele pagini de viziunea senină, entuziasmat temperată și erudită a autoarei, specialistă în savoir-vivre (care e, de altfel, și denumirea frumoasei colecții în care a apărut). În această viziune se strecoară lucruri proaspete, menite să-i atragă și pe cititorii mai tineri: legătura dintre senzațiile pe care ți le oferă fenomenul meteorologic și mindfulness, conceptul de flux, multă filozofie zen-budistă (secondată de haikuuri superbe), accentul pe senzorial, pe bucurie și desfătare (ploaia e „transă dulce a universului“). Afli, printre altele, că în japoneză sunt vreo sută de expresii și onomatopee pentru a exprima zgomotul ploii, în timp ce în Qatar cuvântul „ploaie“ nu există. Ba te mai și distrezi – și emoționezi, dacă te recunoști în ei – cu un sondaj printre internauți întrebați de ce le place ploaia. Dar mai mult decât orice, e o carte superb scrisă (și tradusă la fel de minunat), amintind de Bachelard – care, din nefericire, n-a scris (tocmai) despre ploaie. Iată unul dintre pasajele mele preferate: „Un colț de lumină metalică deschide o breșă… și cu această tresărire înghețată, o scoică de sunet se rostogolește lovindu-se câte puțin de tot ce întâlnește în cale, fărâmițându-se în tăceri concrete! El este tunetul de după fulger.// Apoi sunetul ploii vine întocmai ca o voce mai blândă“. (p. 37)
1 Jung, Psychology of the Unconscious. A Study of the Tranformations and Symbolisms of the Libido, în The Collected Works of C.G. Jung. Supplementary Volume B, traducere de Beatrice M. Hinkle, Princeton University Press, Princeton și Oxford, 1991, p. 212.
2 Seneca, Despre binefaceri. Despre îngăduință, trad. de Ioana Costa și Octavian Gordon, Polirom, 2005, p. 23.
3 Plinius, Naturalis historia. Enciclopedia cunoștințelor din Antichitate, trad. de Ioana Costa et al., vol. III, Polirom, București, 2001, pp. 26, 207; vol. V, 172–173. Experiența consulului este amintită în scrierile lui Bernardin de Saint-Pierre, citat de Alain Corbin în excelentul său studiu Histoire buissonière de la pluie, Flammarion, 2017.
4 Giorgio Vasari, Viețile, vol. II, Meridiane, București, p. 219.
5 Pentru o dezvoltare a acestei teme, vezi lucrarea lui Corbin amintită mai sus.
6 Martin Page, Despre ploaie, trad. de Andreea-Violeta Petre, Humanitas, București, 2007.
7 Loreau, op. cit., p. 154.
