Toți am citit măcar o poveste plasată într-un orășel de provincie adormit, în cenușiul comunismului, în fumul înțepător al Holocaustului sau, după experiența pandemiei, în alienarea unei epidemii. Toate s-au mai spus și s-au mai scris, dar din când în când dăm peste o carte care reușește, amestecând teme bine-cunoscute, să ofere o narațiune inedită. Pendulând între evenimentele a trei decenii, din 1933 până în 1963, Hana este o întrepătrundere de voci și de fire spațio-temporale, avându-le în centru pe Mira, o copilă rămasă orfană după epidemia de febră tifoidă din 1954, și pe misterioasa mătușă Hana, o supraviețuitoare a Auschwitzului.
Fantomele trecutului, implacabilitatea sorții, ferocitatea fiarei umane, durerea transgenerațională și culpabilitatea supraviețuitorului, tratate în memoriile unor Elie Wiesel, Primo Levi sau Władysław Szpilman, sau în romane precum Život s hvězdou de Jiří Weil, Cocoșul decapitat de Eginald Schlattnersau, Supraviețuitorii de Georgia Hunter, apărut în același an, se regăsesc și aici, nu puteau fi evitate, sunt indisociabile de ce a însemnat al Doilea Război Mondial, însă au o altă textură, o constituție proprie.
Alena Mornštajnová trăiește în Valašské Meziříčí, o așezare între două râuri, Vsetínská Bečva și Rožnovská Bečva, în Vlahia Moravă, și simte pulsul orașului său, în secolul acesta și în cel trecut. Poți să mergi pe acele stradele pietruite spre piață într-o dimineață rece și anostă, într-o zi de sărbătoare sau în tumultul nebunesc al ocupației naziste. Este o altă Cehie decât cea turistică, la care ne gândim întâia oară, nu găsim aici nici Praga, nici Brno, nici Karlovy Vary, cu feeria lor, ci un microcosmos care, dincolo de culoarea locală, ar putea exista oriunde.
Personajele pe care le construiește Alena Mornštajnová sunt credibile, oameni în carne și oase, cu traume și speranțe, zbătându-se, între nazism și comunism, să scape din concasorul istoriei. Mira supraviețuiește molimei datorită firii rebele care a împins-o spre o năzbâtie pentru care este pedepsită să nu-și primească porția de desert, o věneček (sau chou à la crème) de la cofetăria care, fără știința cuiva, folosea apă dintr-o fântână contaminată. Întreaga familie piere, iar Mira rămâne în grija Hanei, o femeie taciturnă și spectrală, într-un doliu perpetuu și purtând mereu în buzunar o coajă de pâine. Hana e dovada că din lagăre nu se mai întorc oameni, ci carcase în care abia se mai anină o stafie.
Orașul în carantină, oamenii în combinezoane albe și cu măști acoperindu-le nasul și gura, teama și izolarea, dezinformarea și incertitudinea, revolta și încălcarea regulilor, mirosul de dezinfectanți înlocuind izurile obișnuite ale primăverii, viața suspendată, fapt dovedit și de orologiile încremenite din ceasornicărie, ne sunt cunoscute – nota bete, cartea a apărut în cehă în 2017 –, la fel ca toate de mai sus, cel puțin celor care am văzut Lista lui Schindler sau Pianistul sau Evadare din Sobibor, însă accentul nu cade atât pe marile evenimente, cât pe dramele individuale, dislocările și sfârșiturile aduse de boală și de politică, pe ireversibilul care-i împiedică pe supraviețuitori să gliseze înapoi în viața care cândva fusese a lor.
Ștrengăriile unei copilării care vine însoțită de fascinație și de groază, legătura cu morții, de parcă aceștia încă mai fac parte din familie, confruntarea cu moartea prematură, dorul, singurătatea și frica de viitor, viața pentru cei rămași și pentru care cei pierduți nu sunt doar niște numere în diverse registre și statistici, drama victimei, dar și cea a călăului involuntar, cicatricile, dar și rănile deschise, sortite să nu se vindece niciodată. Instantanee răvășitoare și viniete intense, detaliul semnificativ surprins în câteva apăsări de condei, uneori cu emoție, alteori cu luciditate sau cu umor. În ciuda perspectivelor multiple și a lipsei unei succesiuni cronologice, povestea este ușor de urmărit. Nu insistă asupra atrocităților prin descrieri amănunțite, nu face un spectacol grotesc din orori, alege între ce trebuie înfățișat și ce să rămână sub tăcere.
În fapt, autoarea n-a intenționat să scrie încă un roman despre Holocaust, ci unul al Meziříčí-ului, căruia cartea îi și este dedicată, însă cumplita soartă a evreilor s-a dovedit a fi un factor determinant în evoluția micului oraș cehesc, unde oamenii de astăzi nu sunt decât urmașii celor care au murit sau au supraviețuit, au fost uciși sau au ucis. E valabil pentru înfiorător de multe locuri. Între 1939, când trupele germane au invadat Boemia și Moravia, și 1945, când s-a încheiat războiul, peste 80 000 de evrei au fost uciși. Să nu uităm că aceștia trăiau în acest spațiu de opt secole. Și să nu uităm nici că de Kristallnacht ne despart doar ceva mai mult de optzeci de ani.
Înțelegerea sindromului supraviețuitorului, esențială în înțelegerea protagonistelor, este o afecțiune mintală adeseori asociată cu Sindromul de stres posttraumatic și care se manifestă prin credința unei persoane că a greșit supraviețuind unui eveniment tragic, în vreme ce alții au murit. În 1949, psihiatrul olandez Eliazar de Wind a propus termenul „Sindromul lagărului“, iar începând cu anii 1960 există numeroase studii ce au identificat un set de simptome identice printre cei care au scăpat cu viață în urma genocidului, printre care se numără sentimentul de vinovăție în privința modului în care s-au comportat în timpul tragediei, ce au făcut și ce nu au făcut. Alte efecte secundare patologice includ anxietatea, depresia, deficiența intelectuală, sociofobia și insomnia. În multe cazuri, după ce au scăpat și au revenit într-un mediu în care sunt în siguranță și nu trebuie să facă față lipsurilor, aceștia au gânduri suicidare.
Grăitor în acest sens este următorul paragraf:
Le port ghinion oamenilor pe care îi iubesc și care mă iubesc. Știu asta de mult timp. Mama a murit pentru că am amânat plecarea noastră în Anglia. L-am condamnat la moarte pe Leo pentru că nu am reușit să-mi țin gura și l-am numit ca fiind tatăl copilului meu. Astfel, i-am pregătit biletul către Auschwitz. Nici pe băiețelul meu nu l-am salvat. La Auschwitz au murit oameni mai puternici și mai hotărâți decât mine, dar cu toate acestea, eu am supraviețuit. Și deodată, și Rosa și familia ei erau morți, iar eu continuam să trăiesc. Oare chiar am rămas în viață doar ca să provoc alte nefericiri? (p. 295)
Dacă este o concluzie pe care-o putem desprinde din acest amalgam de povești, din atâta oroare și duioșie, crimă și sacrificiu, greșeli și ispășiri, aceea este că singura alinare a omului rămâne un alt om, singurul sens al cuiva este legat de altcineva. Chiar și cei care simt că nu pot fi salvați își pot găsi salvarea în celălalt. O știe oricine a iubit vreodată un părinte, un prieten, un partener, un copil. O carte ca aceasta are, printre altele, meritul de a ne-o aminti.
Alena Mornštajnová a scris patru romane și o carte pentru copii. Odată cu Hana, al treilea roman al său, tradus în treisprezece limbi, a devenit nu doar una dintre cele mai apreciate scriitoare cehe contemporane, ci și un autor de succes la nivel internațional. Hana a apărut în limba română la Curtea Veche Publishing, în traducerea Gabrielei Georgescu.
