Sunt agitată. M-am scufundat într-o hartă ce crește vernacular. Uneori o văd ca pe o uriașă hartă de hârtie a Bucureștiului, pe care niște personaje mici-mici mișună fiecare cu treaba lui, ca într-o secvență construită în cele mai minuscule detalii de Studio Ghibli sau ca în New Hope a lui Tolici. Personajele astea sunt din cărți. Nu le știu pe toate și mi-e rușine de asta.
Pe hartă sunt și Ladima, și Gheorghe Vasile, și Ioana, și Ela, și Max, și Ioan Ozun, și Pantazi, și Dănuț, și Mitia Gheorghiu, și Tinuț, sunt și Andrei și Gina, e și Otilia, dar și Stere. Sunt și oameni din Berceni, și soldați din Ferentari, și cucoane elegante pe bulevard, și ceva bețivi și, în general, mulți care o ard aiurea pe străzi căutând sensul vieții și al literaturii. Nimic nou aici, și noi facem asta, doar că uneori ne iese mai prost în viața reală. Chiar așa, e și multă poezie pe hartă, mai ales contemporană. De ce? Ne place, îmi place și harta asta e, dincolo de democrația ei și deschiderea la toate formele de literatura, și un proiect foarte personal și, în esență, egoist.
Harta Literară e o întoarcere acasă. Cum ar spune terapeutul meu, și el scriitor, o expresie a sinelui. Duc ideea asta într-un colț de minte de peste 10 ani, vreo 12-13. Nici nu mai știu, sincer, de la ce m-am luat. Lucrăm la Bookaholic atunci. PPT-ul cu harta literară a Bucureștiului avea vreo douăzeci de variante. Una pentru branduri de bere, alta pentru tech, una pentru țoale, alta pentru bănci, mă mir ca nu am făcut niciuna cu detergent. Cu prezentarea în dinți, băteam la ușile agențiilor de publicitate și ale brandurilor. Super proiect, ne-ar plăcea, wow ce idee, superb, nu avem bani, vă căutăm noi la anu’. An care, desigur, nu a fost, și toate variantele de prezentări au rămas pe mail și drive, in folderul Bookaholic, și el în folderul old. Nici Bookaholic nu a mai fost de la un moment dat și nici eu nu am mai fost Cristina de la Bookaholic. Ba da, pe undeva am fost.
A apărut viața, cu morțile ei, cu despărțiri, cu proiecte plictisitoare despre unt și electrocasnice care plăteau facturile și pliculețele unui motan punker sentimental, judgemental și adesea, de 1676 ori pe zi, idiot. M-am îndepărtat de cărți, de cărțile de literatură. Viața mea devenise un roman cu complicăreli de toate felurile, ce nevoie mai aveam să fac proiecte cu cărți? Mai ales ca pe undeva îmi rămăsese sentimentul inevitabil de impostură, aia că de fapt nu am ce să caut în viața asta.
Am făcut ce-am știut mai bine – am fugit într-o zonă confortabilă, agitată, histrionica cumva, care îmi dădea sentimentul ca trăiesc. M-am implicat în proiecte civice pentru că, deh, untul nu-mi dădea suficient sens, m-am enervat, m-a preocupat societatea și am picat ca musca în the greater good. Intensitate era cuvântul preferat.
Mai era ceva – o vină care nu-mi dădea pace, vina că ar trebui să scriu, că am talent, orice o fi însemnând asta, băgată în cap și de câțiva prieteni scriitori. A revenit vina, dar a mai revenit ceva – cheful de scris. Stângaci, prost, ca un mușchi neexersat de mult, aproape atrofiat, care are nevoie de o proteză bionică. Și vina că ar trebui să fac mai mult, dar că mă las prinsă de viață, că nu am răbdare, că am atenția unui pește uneori prăjit și multe alte vini pe care, desigur, de obicei le contemplu, dar cu care apoi nu fac nimic.
Paranteză. Mi-am făcut licența la facultate pe, wait a minute, „Noile media și literatura română contemporană“. Era în 2005, deci nimeni, absolut nimeni, în afară de coordonatorul meu, Ion Manolescu, nu dădea doi bani pe asta. Dar pentru mine era deja fascinant felul în care tech-ul începea să schimbe nu doar formele de expresie, ci și felul în care gândim, scriem, citim și ne raportăm la text. Scriam pe vremea aia despre poezii făcute din spam, despre hipertexte, literatură non-liniară sau multimedia, dar și despre utopiile tech. Citam, probabil fără să înțeleg prea bine, din Deleuze şi Guattari, din Lev Manovich și, desigur, Baudrillard și McLuhan. De atunci, m-a interesat mereu intersecția dintre tehnologie și literatură – sau, într-un sens mai larg, între tehnologie și cultură. 20 de ani mai târziu, în mijlocul, LOL, revoluției AI, a apărut Tech&Tonic, un ONG făcut cu prieteni, care fie se uită cu ochiul critic al lui Sauron la tehnologie, fie o folosește, crede el, creativ.
Paranteza continuă. De unde, cum și de ce tehnologie? Mi-am explicat fascinația asta mai târziu, citind-o pe Meghan O’Gieblyn, în God, Human, Animal, Machine. Ea vorbește despre felul în care multe dintre narațiunile tehnologice sunt, de fapt, versiuni secularizate ale unor mituri religioase. Pe acolo e și sursa propriei mele obsesii – o formă de misticism proiectată în tehnologie, o încercare de a regăsi sens într-o lume pe care, rațional, o privesc fără pic de transcendență. Poate că e o supracompensare, un soi de substitut simbolic pentru credință. Un fel de a căuta miraculosul în algoritmi și în tot ce promite să ne depășească limitele biologice.
De când cu Harta, care merge atât de bine încât îmi alimentează zi de zi impostura, m-au apucat alte anxietăți. Adică acum, când finally fac ceva ce-l simt ca fiind al meu, dacă se întâmplă ceva? Dacă începe războiul, dacă mă îmbolnăvesc, dacă dă mașina peste mine? Și caut semne – damn, am uitat unde am pus pliculețele motanului punker, dacă e început de Alzeihmer?
Când lucrez la hartă, mă uit uneori la ea ca la un creier extern, plin de sinapse, sau ca la o rețea. Locuri și nume legate între ele printr-o logică afectivă, nu algoritmică. Și totuși, sec, e o bază de date. Dar e și o formă de inteligență colectivă, o arhivă emoțională care se scrie singură, cu mii de clickuri. Cumva și memoria funcționează la fel – o rețea de conexiuni instabile, reorganizate continuu, unde îți poți face oricând alte trasee. Ca pe hartă. Pe unde o iau azi?
Bucureștiul nu e un oraș frumos, dar e viu. Truism, știu. Și cred că, la fel ca oamenii vii, are nevoie să fie citit, challenge-uit, contrazis, băgat în conversație, chemat la bere, nu admirat și nu pus în ramă. Mă enervez pe el zilnic și îl iubesc în fiecare secundă. Poate că e o relație toxică.
Lucrul care mă emoționează și mă încurcă cel mai mult cu harta e reacția oamenilor. Oamenii au idei cu harta asta, proiecte, niște minunate „dar ce-ar fi să faceți“ și, uneori, „dar ce-ar fi să facem“. Mă bucur când le aud, e ireal de mișto când constat că există oameni care simt că proiectul ăsta e și al lor pentru că rezonează atât de bine cu el. E mișto și când îl conceptualizează altfel sau mai mult decât l-am conceptualizat eu și vin cu perspective la care nu m-am gândit. Bine, recunosc că nu m-am gândit prea tare la conceptualizarea lui, am zis hai să-l facem întâi, o atitudine demnă de un Berbec, cum ar spune prietena mea pasionată de astrologie.
Sunt vreo 600 de asocieri între locuri și cărți în momentul ăsta pe hartă, practic dublu decât ne-am propus când am aplicat la AFCN, care co-finanțează proiectul. Sunt și patru tururi literare, deși inițial ne-am propus două în proiect. Sunt și alte evenimente la care nu ne gândiserăm la început. Pentru anul viitor, dacă dă sfântul duh al finanțărilor să avem bani, vrem să ne extindem spre alte orașe, să facem harta Iașului, a Brașovului (aici, desigur, inspirată de cele două foarte mișto festivaluri de literatură la care am fost anul ăsta, FILIT și NOD), a Timișoarei și poate a Clujului. E o nebuloasă totul momentan, dar un lucru știu sigur – Harta asta se extinde și pe afară, și pe dinăuntru.
E o formă de memorie culturală aici, una în teniși, care bate Bucureștiul. Prezentul e la fel de anxios ca mine, se pierde în haosul de moment și uită. Poate asta e harta asta literară – o formă de luptă împotriva anxietății prezentului, o mică, foarte mică ancoră și un mod de a vedea cărțile altfel, aduse în rândul practicilor cotidianului. Poate că harta asta dă o coerență simbolică. Un fel de cartografiere a sensului prin alții. Împrumutând memoria și poveștile altora, îmi fac refresh la propria narațiune. Ce facem azi cu tehnologia, bazele de date, algoritmii și AI-ul e tot un mod de a conserva și a reactiva memoria. O memorie distribuită, fluidă, care trăiește prin conexiuni, nu prin ordine cronologică.
Pe hartă mai sunt și alte personaje, fără pin-uri, dar cu atât mai importante – Ana, care descurcă elegant birocrația și organizează haosul (mesajul meu preferat de la ea a fost când am zis, cu impulsivitatea caracteristică, fuck it, o anunțăm azi, e Ziua Bucureștiului, chiar dacă nu e tocmai gata și Ana: „hm, no plans, just vibes?“. Da, Ana, no plans, just vibes; Flavia, care, de la ea din grotă, cum spune singură, a săpat în sute de cărți ca să adauge locuri și a ajuns la o relație foarte personală cu unele texte; Morris, care scrie cod cu talent și e singurul programator care răspunde la telefon oricând și oricum; Andrei care își bătea capul noaptea cum să fie harta asta mai user friendly; Gabi, care a desenat și redesenat site-ul pentru că idei; Livia, care chiar acum se luptă să facă niște hărți ilustrate și a aflat ce e aia GIS; Andreea, mai ales Andreea, care ne-a ajutat cu toată documentarea ei pe Bucureștiul Literar; Gruia, Florin și Claudiu, care țin tururi și pe care îi bat eu la cap să-mi dea și articolele despre tururi; Ana, care ține un atelier de scriere creativă despre București pentru copii; Raluca, ce ne-a ajutat să descurcăm ghidurile de decont; Alina, Mădălin, care ne-au „suportat“ discuțiile interminabile. Mai sunt și cei 2 000 de oameni de pe pagină și cei vreo 500 000 la care au ajuns postările noastre, toți prietenii hărții, scriitori, jurnaliști, oameni din zona de cultură și nu numai, prea mulți ca să îi pot enumera, minunați prin deschiderea lor. Mă bucur că harta asta e și a lor.
N-am știut niciodată să mă definesc. Cristina de la Metropotam e în Cristina de la Bookaholic, Cristina cu untul e și ea undeva pe acolo, Cristina în căutarea binelui, orice o fi ăla, la fel. Și aia cu drame, și aia anxioasă, și aia care nu se gândește prea mult la ce face, și aia care face publicitate, și aia care scrie reportaje și povești, și aia care are grijă de motanul punker, și aia care se ceartă cu zeii tehnologici, și aia care face tot felul de proiecte, și aia panicată de cum bate vântul, și aia care râde și plânge cu terapeutul-scriitor, în căutarea sinelui, și aia care nu știe unde e stânga și unde e dreapta și se rătăcește pe străzi, și aia căreia îi place ginul, și aia care iubește, și aia care se enervează, și aia care simte mereu că nu-și găsește locul. Acum, ca într-o matrioșkă mare, stau toate în Cristina de la Harta Literară. E ciudat, dar e bine.
