Interpretarea standard de tipul „conflictului între civilizații“ a războiului Rusia-Ucraina ca un conflict între liberalismul vestic și cultura tradițională autoritaristă a Rusiei ne induce în eroare. Putin nu e un tradiționalist rus. El trebuie așezat ca ultimul într-o serie de modernizatori brutali ai Rusiei, urmându-l pe Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare și Stalin. Reformele lui Petru au întâlnit opoziția așa-numiților vechi credincioși, creștinii ortodocși care au menținut practicile liturgice și ritualice ale Bisericii ortodoxe Ruse, așa cum erau ele înainte de reformele patriarhului Nikon al Moscovei între 1652 și 1666. Rezistând la adaptarea credinței ruse la formele contemporane ale ritualului greco-ortodox, mulți Vechi Credincioși au ales mai degrabă moartea decât să-și abandoneze credința: sinuciderile colective a mii de oameni prin auto-imolare au continuat din secolul 17 până în secolul 19.
Lupta de clasă a Vechilor Credincioși
Cea mai cunoscută reprezentare artistică a acestei rezistențe este opera neterminată a lui Modest Mussorgski, Khovanshchina, care pune în discuție revolta prințului Ivan Khovansky și a vechilor credincioși împotriva regentei Sofia Alekseyevna și tânărului prinț Petru, care doreau să instituie reforme modernizatoare în Rusia. După ce Sofia a reușit să elimine așa numita khovanschina (revolta prințului), Vechii Credincioși s-au sinucis în grup. Trebuie spus că situația s-a schimbat cu adevărat doar după Revoluția din Octombrie: prima administrație sovietică (numită pe 26 octombrie 1917) a avut câteva figuri proeminente cu rădăcini în grupul Vechilor Credincioși, cum sunt Aleksei Rykov (primul comisar al Ministerului de Interne); Vladimir Milyutin (comisarul pentru Agricultură); Alexander Shliapnikov (comisarul pentru Muncă); și Viktor Nogin (comisarul pentru Muncă și Industrie). Secretarul de cabinet era Vladimir Bonch-Bruyevich, un expert rus de vârf al Vechilor Credincioși.
Bolșevicii au privit fenomenul Vechilor Credincioși și al sectanți ca pe un protest social împotriva regimului țarist – și aveau dreptate: ei nu puneau în discuție doar ritualul. Vechii Credincioși aveau puțină încredere în unitatea statului și a Bisericii (care însemna de fapt subordonarea bisericii față de stat) și își doreau ca grupurile religioase că rămână auto-organizate.
Nu e de mirare că persecuția, nu numai a religiei în general, dar în special a Vechilor Credincioși, s-a intensificat în timpul conducerii lui Stalin. Între 1937 și 1940, rămășițele a câtorva mănăstiri ale Vechilor Credincioși din Ural au fost mutate în secret în zona siberiană îndepărtată a râului Enisei.
Chiar în 1951 mănăstirile secrete ale Vechilor Credincioși din Dubches au fost identificate pe cale aeriană de autoritățile sovietice și demolate. Vechii Credincioși care trăiau acolo au fost arestați iar clădirile, icoanele și cărțile le-au fost arse. Atunci când, la sfârșitul anilor 1920, lui Stalin i s-a cerut să definească bolșevismul, el a spus: „o combinație de dedicație rusească față de o cauză cu pragmatism american“. Și el avea dreptate într-un anumit sens – să ne aducem aminte că în anii 1920, Henry Ford avea statutul unei celebrități în Uniunea Sovietică și era privit ca un mare modernizator al industriei. Nu e de mirare că Stalin, mai mult decât alții, a încercat să șteargă în mod brutal urmele de tradiție rusească (acesta era de fapt și scopul colectivizărilor violente ale fermelor de la sfârșitul anilor 1920).
Nu e de mirare că Stalin a fost un mare admirator al lui Petru cel Mare, care a construit o nouă capitală a Rusiei la Marea Baltică (Petersburg) pentru a stabili o legătură directă cu Europa de Vest, iar costurile umane ale unui astfel de proiect s-au ridicat la zeci de mii de victime. Regimul lui Putin nu are nimic de a face cu o spiritualitate rusească veche care ar respinge modernitatea europeană. Se folosește de o „Eurasie“ fantasmatică pentru a-și legitima propriul proiect de modernizare brutală și cucerire. De aceea nu trebuie să respingem Rusia ca pe un vortex neo-conservator în care rezistă doar o minoritate liberală de mici proporții. Cei care vor o Rusie autentică fără Putinism nu vor putea să o câștige fără a trezi spiritualitatea rusească adormită, care se opune puterii de stat autoritare.
Lecția care se poate învăța este că ceea ce pare o mișcare reacționară par excellence – întoarcerea la vechea ortodoxie – poate exprima o luptă de clasă, adică rezistența la noile forme de exploatare și dominare care își pun masca „modernizării“. Modelul de nedepășit al unei utopii religioase de acest tip este Canudos, comunitatea de rebeli din zonele braziliene îndepărtate ale Bahiei. Ele ofereau la final de secol 19 un adăpost prostituatelor, ciudaților, cerșetorilor, bandiților și celor mai obidiți dintre săraci. Liderul ei era profetul apocaliptic Antônio Conselheiro, cel care spunea: „comunitatea aceasta este o cooperativă de întrajutorare pe baza ideii de muncă“.
Fascismul ca un erzaț-comunism
În Canudos, care avea la un moment dat o populație de 24 000 de oameni și 5200 de case, exista o putere comunitară religioasă, socio-mistică, și asistențială care era inspirată de „fraternitatea egalitară a comunismului creștin primitiv“, în care nimeni nu flămânzea. „Se lucra în grup. Nimeni nu avea proprietate. Fiecare muncea pământul, fiecare muncea. Strângea grânele… Ăsta e al tău… Ăsta e al tău. Nimeni nu primea nici mai mult nici mai puțin. Conselheiro l-a citit pe Thomas More iar experiența lui era similară cu cea a socialiștilor utopici, Fourier și Owen. Canudos, un spațiu utopic fără bani, proprietate, taxe și căsătorie, nu s-a dezintegrat datorită tensiunilor imanente. A fost distrus de forțele militare ale guvernului brazilian „progresist“ și secular.
Logica acestui progres liniar care justifică anihilarea lui Canudos este cel mai bine exemplificată de lucrarea lui Stalin din 1938 (Despre materialismul dialectic și istoric), unde ni se spune că în 1880
proletariatul din Rusia era o parte nesemnificativă din populație, în timp ce țăranii erau vasta majoritate a ei. Dar proletariatul se dezvolta ca o clasă, în timp ce țărănimea se dezintegra. Și pentru că proletariatul se dezvolta ca o clasă, marxiștii și-au întemeiat direcția politică pe proletariat. Nu greșeau. Din ce știm, proletariatul a crescut după aceea dintr-o forță nesemnificativă într-o forță politică și istorică de prim-rang.1
Revoluția proletară a devenit astfel o înlocuire – una dintr-o serie – a vechiului sistem de unul nou, mai progresist. În același mod, sclavia a înlocuit sistemul comunelor primitive și capitalismul a înlocuit feudalismul, iar socialismul a înlocuit sistemul capitalist:
Sistemul sclavagist ar fi fără sens, tâmpit, și nenatural în condiții moderne. Dar datorită condițiilor de dezintegrare ale sistemului comunelor primitive, sistemul sclavagist este un fenomen de înțeles și natural, pentru că reprezintă un avans față de sistemul comunei primitive.
Cerința de avea o republică burghezo-democratică în condițiile societății burgheze și țarismului, așa cum se întâmpla în Rusia la 1905, era revoluționară, corectă și de înțeles. Pentru o anumită perioadă, o republică burgheză ar însemna un pas înainte. Dar acum, date fiind condițiile din Uniunea Sovietică, a avea o republică burghezo-democratică ar fi o cerință contrarevoluționară și fără sens. Pentru o republică burgheză ar fi un pas înapoi în comparație cu republica sovietică… Sistemul capitalist poate fi înlocuit de un sistem socialist, așa cum sistemul feudal a fost înlocuit de cel capitalist.2
Revolta din Canudos este o dovadă vie a limitărilor fatale ale ideii evoluționiste de istorie, care cere înlocuirea vechiului cu forme sociale noi, mai „progresiste“. Ironia finală este că dacă măsurăm progresul în acest mod, atunci vechea poantă că socialismul este trecerea de la o stare mai joasă la una superioară a capitalismului este pe deplin justificată – în același mod în care protestele studențești din Parisul anilor 1968 și de oriunde s-au dovedit a fi trecerea de la capitalismul tradițional la cel postmodern.
De aceea totul trebuie susținut în Canudos, chiar și fanatismul religios. El face astfel încât în comunitățile de acest tip, cealaltă față a progresului, cei învinși, cei zdrobiți de progres, câștigă un spațiu propriu. Utopia a existat aici pentru o perioadă scurtă de timp. Acesta este singurul mod de a descrie distrugerea irațională, prin violență excesivă, a acestor comunități:
în 1897, toți locuitorii din Canudos, inclusiv femeile și copii, au fost măcelăriți, ca și cum chiar amintirea libertății potențiale trebuia ștearsă—și prin asta guvernarea care se prezenta ca o republică liberal democratică și progresistă.3
De aceea, pentru a merge până la capăt, cât timp revoluțiile în sensul liniar-evoluționist înseamnă victorii uriașe care lasă în urmă corpurile zdrobite ale unor păsărele (colonizarea britanică a Indiei a modernizat țara, dar a lăsat în urmă milioane de morți), să nu ne fie frică să spunem că revoluția descrisă de Benjamin este până la urmă o contra-revoluție finală: întoarcerea și răzbunarea tuturor păsărilor zdrobite care au plătit un preț îngrozitor pentru progres. Să spunem, Spartacus a pierdut (să nu uităm că a apărat societatea de clase primitivă împotriva Romei progresiste), dar memoria revoltelor de sclavi persistă ca o umbră virtuală și oferă o profunzime holografică revoltelor care vor veni.
Aici pierde Stânga astăzi4: prin contrast cu respectul proferat pentru alte grupuri locale, ea vorbește de regulă de pe o poziție globală și abstractă, fără rădăcini. Modul ei de viață este predominant al „claselor care vorbesc“ (universitarii, media vizibile), astfel încât, să zicem, reprezentanții ei din UK au mai mult de a face cu cei din Germania și Franța decât cu cei din jurul lor. Pentru ei, orice mențiune a unor rădăcini este fie delegată altor grupuri (nativii, negrii) sau este respinsă ca fascistă – iar noua dreaptă populistă îi exploatează această limită într-un mod foarte eficient.
Acest lucru înseamnă că Stânga trebuie să reaproprieze chiar tema pe care și-o refuză ei înșiși: rădăcini locale, mod de viață… „Fascismul“ conține elemente care pot fi preluate ca elemente centrale ale unei viziuni comuniste. Oricât de nebunește sună asta, fascismul funcționează ca un comunism-erzaț. Astfel trebuie citită teza lui Walter Benjamin că în spatele fiecărui fascism se află o revoluție eșuată. Să o formulăm și mai nebunește: Stânga nu poate fi salvată decât de o doză de ceea ce vede greșit ca fascism.
Un contra-argument evident este acesta: dar nu există o opoziție clară între un mod de viață care se referă la rădăcini locale și digitalizarea explozivă de astăzi, atunci când zeci de milioane de oameni sunt în contact prin camere virtuale (cum e Zoom-ul)? Ce înseamnă rădăcini locale într-o lume în care Samsung, cea mai mare și mai cunoscută companie sud-coreeană, și-a mutat aproape toată producția în Texas? În care Amazon are sediul central în Gdansk, Polonia? Cred că e greșit să concluzionăm că rezistența modurilor de viață locale și-a pierdut sensul. Dimpotrivă, lecția globalizării este, dat fiind că statele-națiune își pierd un rol semnificativ în economia globală, un spațiu nou se deschide pentru culturi locale, cum sunt cele de la Țara Galilor la Țara Bascilor.
Critica noastră față de Trump și Musk ar trebui să fie că măsurile lor economice produc exact opusul a ceea ce pretind: anume, crearea statelor digitale în mod artificial care distrug orice rădăcini în tradiție. Doar o Stânga nouă poate salva și răscumpăra ceea ce este valoros în tradițiile noastre. În plus, trebuie să susținem cu totul ideea lui Claude Lévi-Strauss care spunea că fiecare cultură locală tradițională se vedea cumva superioară celorlalte, ca o încarnare directă a ceea ce însemna să fii om (multe triburi vechi se desemnau cu termenul de om). Acest „rasism“ nu are nimic de a face cu rasismul modern propriu-zis.
De ce nu există civilizația capitalistă
Cu mulți ani în urmă, Alain Badiou a spus: capitalismul este „lipsa lumii“. Chiar și anti-semitismul nazist, oricât de îngrozitor era, a deschis o lume: a descris situația noastră critică prin declararea unui inamic, conspirația „evreilor“. A numit astfel un țel și mijloacele de a-l atinge. Nazismul a arătat realitatea într-un mod prin care subiecții au putut să obțină o „hartă cognitivă“ globală, care a inclus un spațiu al angajării lor cu sens. Poate aici trebuie identificat unul din pericolele centrale ale capitalismului: deși e global și cuprinde lumea întreagă, el susține o constelație ideologică fără lume, deposedând o largă majoritate a oamenilor de orice hartă cognitivă. Capitalismul este mai întâi o ordine socio-economică care de-totalizează sensul: nu este global la nivelul sensului.
Nu există, până la urmă, nici „o perspectivă a lumii capitaliste“ și nici „o civilizație capitalistă“. Lecția fundamentală a globalizării este că capitalismul se poate acomoda tuturor civilizațiilor, de la creștinism la hinduism și budism, de la est la vest. Dimensiunea globală a capitalismului poate fi formulată doar la nivelul unui adevăr-fără-sens, ca „realul“ mecanismelor pieței globale. Dar de ce să nu privim această lipsă a lumii ca un spațiu deschis care ne cere să construim ori să resuscităm noi lumi locale multipolare desinate să coexiste, care nu trebuie să se impună ca globale? Se poate imagina cu ușurință acest mediu global fără lume nu ca al capitalului, ci ca al inteligenței artificiale post-capitaliste, care ar permite o funcționare lină a ce numea Marx un „regat la necesității“.
În această viziune a comunismului, regatul spiritual al libertății și cel al necesității nu sunt unificate de vreo sinteză utopică unde munca devine plăcere. Dimpotrivă, ele trebuie separate strict, în contrast cu ceea ce numea Marx „preistorie“, unde cele două dimensiuni sunt în mod fals unificate (munca dură, compulsivă, este mistificată într-un spirituală).
1 Vezi textul publicat pe marxists.org, https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1938/09.htm.
2 Ibid.
3 www.exclusion.net/images/…/772_nudaq_RBbrazil_suplicy_en.pdf.
4 Nota lui Žižek: „Mă bazez aici pe ideile lui Alex Taek-Gwang Lee, Seoul“ Taek-Gwang Lee este profesor de filosofie și studii culturale și fondatorul Centrului pentru Studiul Tehnologiei în Științele Umaniste, Universitatea Kyung Hee, Coreea.
Imagine: Morning of Execution of Streltsy, Vasily Surikov, 1881
