Mihail Vakulovski (n. 1972, Chișinău) absolvă în 1994 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut – în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărți de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii. Este prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate. Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Soros pentru Nemuritor în păpușoi (1997); Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001); Premiul Underground Zona alternativă pentru Biblioteca Tiuk! (2002); Premiul pentru Traducere (Tomis, 2009); Premiul Timpul pentru cartea de critică literară a anului (2010); Premiul de critică la Salonul Internațional de Carte de la Biblioteca Națională din Chișinău (2011) pentru Portret de grup cu „generația optzeci“ (Poezia); Premiul Interviuri culturale al Salonului Internațional de Carte din Chișinău 2012 pentru Zece basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii; Premiul Proză – Noii Barbari pentru Biblidioteca (2012); Premiul pentru Proză pentru anul literar 2015 pentru Tovarăși de cameră, oferit de Biblioteca „Ștefan cel Mare“, Chișinău; Premiul „Nichita Stănescu“ la Salonul Internațional de Carte Chișinău, 2014, pentru Riduri; Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița“ (2018); Premiul Cartea Discretă/2020, oferit de Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor (ARCCA), pentru romanul Tata mă citește și după moarte. A făcut parte din echipa națională a României la Cupa Națiunilor de la Baku (2007) la jocul intelectual Ce? Unde? Când? Traducător din literatura rusă. Fondator al revistei web Tiuk. Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK!
Dragă Mihail, s-au făcut 10 ani de când n-ai mai publicat o carte de poezie. Cum s-au adunat poemele din Viața mai pe scurt, recent lansată la Editura Paralela 45?
Nici eu n-am observat c-a trecut atâta timp de la prima ediție a volumului Riduri, la care țin foarte mult în continuare și care probabil că m-a intimidat; după Riduri am refuzat să mai public o carte de poezie, pentru că nu credeam că pot aduna un volum mai bun, apoi îmi pierdusem total pofta de a publica – nu numai poezie, cărți în general. N-am mai declarat, ca înainte de Riduri, că nu mai vreau să scriu poezie, iar poezia s-a scris în continuare – și pe cele care nu m-au lăsat în pace le-am trecut în folderul postRiduri. Bine zici „s-au adunat“, și existemele din Riduri, și cele din Viața mai pe scurt s-au adunat, sunt două volume care s-au scris singure, eu sunt doar cronicarul lor, care le-a primit-păstrat-ordonat.
Știu că cititorii sau, cum mi-a zis Dumitru Fanfarov – „fanii“ n-au simțit golul dintre aceste două volume de poezie pentru că între timp au mai apărut ediții noi la Riduri și la volumele de dinainte, apoi am fost mereu prezent cu poezii noi prin reviste și la festivalurile și întâlnirile literare plus pe internet, iar acum asta contează mai mult decât să publici – pe hârtie – un nou volum de poezie. Tocmai faptul că-s tot invitat la maratoanele de poezie și la festivaluri dragi precum Poezia e la Bistrița m-a pus pe gânduri și m-a forțat să cedez și să-mi trădez un volum de poezie, să nu-l mai țin doar pentru noi doi și să-l arunc în lumea asta așa cum e ea…
Cum a evoluat, din punctul tău de vedere, peisajul poetic românesc în acest răstimp? Mai e astăzi scena culturală de la noi una primitoare pentru poezie?
Da, a evoluat. Acum poezia are mult mai multe posibilități decât acum 11 ani. Cunosc prozatori care sunt frustrați că poezia e peste tot, în comparație cu proza. E adevărat că unele edituri foarte importante de poezie, cum e CDPL, unde am publicat și eu până acum, s-au reorientat în ultima vreme spre alte proiecte editoriale, dar au apărut altele, cum e OMG, de exemplu, dar și alte edituri noi publică poezie. Avem și edituri care au colecții foarte frumoase de poezie, cum e Cartier, și edituri care publică multe volume de poezie, cum e Tracus Arte, și unele care publică doar poezie – Max Blecher și Charmides, la altele omul sfințește cu adevărat locul – Moni Stănilă îngrijește de câțiva ani o colecție minunată de poezie la Editura Prut, Teritorii, unde au apărut volume de Dumitru Crudu, Sorin Gherguț, Alexandru Vakulovski, Irina Nechit, Rareș Călugăr, Mitoș Micleușanu, Vasile Romanciuc ș.a., Paralela 45 a avut mare noroc cu Cosmin Perța, iar acum, iată, cu Diana Iepure, Humanitas și Polirom publică puține volume de poezie, dar foarte bine alese.
Apoi, acum poezia se manifestă și pe alte scene decât cele literare. Cosmin Perța are un club de poezie performativă – SwordS – Spoken Word Sessions, Dumitru Fanfarov face adevărate spectacole din interpretarea poeziei sale, de fapt sunt niște concerte hip-hop cult pe poezie publicabilă și chiar publicată, de cea mai bună calitate. Mai sunt recitalurile poeților cu formație muzicală în spate, cum e Strada fără nume, tot în stradă a făcut și Vlad Drăgoi un maraton de poezie, iar Robert Gabriel Elekes a făcut niște documentare poetice pe scena Centrului Cultural Reduta, care pot fi văzute pe Youtube… Lecturile lui Răzvan Țupa sunt de multă vreme microspectacole de teatru, iar Mugur Grosu își citește poeziile pe muzică, mult mai fain decât orice actor. Apropo de actori faini, Tudor Chirilă a început pe Instagramul lui un proiect poetic extraordinar.
Poezia e vie și omniprezentă, apare când nu te aștepți, unde nu te aștepți.
În ceea ce te privește, există o competiție între proza ta și poezia ta? Dacă da, care dintre ele câștigă? Cui dedici mai mult timp?
Nu e competiție, scriu de mic și poezie, și proză, și critică literară, și eseu și poate și din cauza asta fiecare are partea ei de atenție, energie și căldură. Mă consider în primul rând poet și când scriu poezie am cele mai intense trăiri, dar și proza mă ține în priză și-mi oferă stări deosebite, mai ales când îmi iese așa cum o gândesc dinainte (de cele mai multe ori îmi scriu sfârșiturile cărților de proză mult înainte să termin cartea). „Scriu“ și poezie, și proză și din mers, în cap, în drum spre și dinspre serviciu, că eu merg pe jos – jumătate de oră la dus, jumătate la întors, pe sub sau pe Tâmpa, din Răcădău, cartierul cu urși, până-n Piața Sfatului.
Locuiești într-un oraș care a făcut și încă mai face istorie literară. Chiar tu te numeri printre personalitățile literare care și-au legat destinul de Brașov. Ce scriitori brașoveni te-au marcat în mod deosebit?
Prefața primei mele cărți, Nemuritor în păpușoi, e scrisă de poetul Alexandru Mușina, unul dintre cei doi capi teoretici ai Școlii de la Brașov (alături de prozatorul Gheorghe Crăciun), dar, când m-am întâlnit cu ei, eu eram deja un scriitor format, n-aș putea zice că-s un produs al acestei mișcări literare pe care am admirat-o mereu. Apoi am venit din Chișinău în București, la doctorat, în 1996, și abia în 2000 m-am mutat la Brașov.
Cum și-a lăsat orașul Brașov amprenta asupra scrisului tău, asupra modului de a privi lumea?
Criticul și profesorul Al. Cistelecan, care a lucrat la Universitatea Transilvania din Brașov, zicea că Tâmpa îi apasă pe brașoveni. S-ar putea ca locul să te influențeze și din punct de vedere literar; de exemplu, poeziile scrise în Antonești și Chișinău sunt lungi, bogate, postmoderne, astea din Brașov sunt scurte, la obiect și cam înțeapă, chiar dacă multe din ele-s și haioase. Și-n acest volum poeziile-s așa: alea cu acșent md seamănă, ca stil, cu cele din primele volume, iar braShow-enele-s cum spuneam mai sus.
Deși trăiești la Brașov, spațiul afectiv din poemele tale include și lumea de dincolo de Prut. Găsim în poezia ta o privire matură și îngăduitoare pentru felul în care viața le așază, în cele din urmă, pe toate. Cum împaci aceste două lumi?
Poți scoate moldovanu’ din Moldova, da’ nu poți scoate Moldova din moldovan. Ăsta sunt eu – scriitor român născut, crescut și format în Basarabia, nu doar că-mi asum asta, sunt mândru și mă bucur de acest fapt biografic. Am mai spus-o: mereu am încercat să exploatez și să pun în valoare diferențele, nu să le ascund, cum fac alții. Orice ai face, nu poți să ștergi din biografia ta copilăria și adolescența, nu poți să vorbești cu accent italienesc după o săptămână de antrenament prin Italia, dacă nu te cheamă Florin Răducioiu.
Ești oare cu adevărat un înstrăinat, așa cum spui în unul dintre existemele tale din Viața mai pe scurt?
Nu-mi aminteam unde am putut să zic asta și am dat în manuscris o căutare la „înstrăinat“. E în Cine-a pus plugul în drum, existem antonean în care acțiunea are loc în strada copilăriei, eul liric fiind în bibliotecă. Se ceartă un prieten din copilărie, între timp trecut printr-o căsnicie și războiul din Afganistan, și cineva care se exprimă de la ferestruica din podul casei altui vecin. Își zic cele mai nasoale chestii, iar ce spun eu e o (auto)ironie: „iar ea nu se lasă deloc mai prejos/ și-l îndeamnă s-o fu în cu pe mă-sa moartă/ și în gu pe curva de nevastă-sa asta urâtă și proastă (da’ văd că se cunosc)/ așa că am un concert hip-hop cotidian-existențial de mahala/ la cel mai jalnic nivel posibil („nevajnîi“ sau chiar „huiovîi“) / fără să ies din bibliotecă// îmi dau seama că nu știu cu cine se ceartă/ fostul prieten din copilărie/ și asta trebuie să însemne că/ m-am cam înstrăinat“.
Dar și înstrăinarea se strecoară-n cartea asta, numai că-n altă parte, aici: „de ziua ta te întorci în casa părintească/ după liniștea siguranța și visele din copilărie/ optimismul nebun dorințele și energia adolescenței/ aproape toate sunt la locul lor/ așa cum le știi/ casa părintească mama fratele/ satul străbunilor lacul în care tata te-a învățat să înoți/ câinele nu te latră pisica îți toarce la picioare/ totul e atât de frumos și doar tu/ nu prea te mai înscrii/ în acest peisaj“.
Iar, dacă e să-ți răspund „în proză“, Diana, atâta timp cât „câinele (părinților) nu te latră, pisica îți toarce la picioare“, ești acolo, de acolo, nu ești un străin. Deși nu mai locuiesc în casa părinților de la 17 ani, când am intrat la facultate, nu m-a lătrat niciodată niciun câine de la casa părintească, nici măcar ăsta nou (care nu mă mai văzuse), ăsta „cu față de om“, cum îi zice mama. Mă întorc acasă de câteva ori pe an, obligatoriu de ziua de naștere a mamei (când e și ziua mea) și de câte ori mai pot (și cam de fiecare dată „ne vedem“ cu prietenii din copilărie), am ținut mereu legătura cu prietenii din studenție și cu scriitorii din Republica Moldova, am avut rubrici permanente în revistele din Republica Moldova, mă interesează foarte mult ce se întâmplă în țara în care m-am născut, chiar dacă locuiesc din 1996 în altă țară. Și, da, merg și la vot.
Ce ai recomanda unor tineri să citească din poezia contemporană?
Dar, Diana, bagi pisica între câini; oricât de multe nume aș aminti (și chiar avem foarte mulți scriitori care-mi plac – de pe ambele maluri ale Prutului), tot aș uita pe cineva, care s-ar supăra pe mine că l-am uitat exact pe el, știi bine cât de orgolioși sunt scriitorii încă în viață.
Pot să spun ce cărți de poezie mi-am luat cu mine, oriunde mă mutam, în adolescență și chiar și atunci când am venit la doctorat: antologiile Panorama poeziei universale contemporane de A.E. Baconsky, Atlas de sunete fundamentale (traduceri, prefață și postfață de Ștefan Aug. Doinaș) și Antologie de poezie modernă. Poeții moderni despre poezie de Romulus Bucur și Al. Mușina.
Din poezia contemporană recomand poeții „optzeciști“ pe care i-am selectat pentru cărțile mele „optzeciste“ – Portret de grup cu „generația optzeci“ (Poezia) și Portret de grup cu „generația optzeci“ (Interviuri). Dintre 90-iști mi-au plăcut și îmi plac foarte mult Dumitru Crudu, Constantin Acosmei și Ioan Es. Pop (pentru mine Cristian Popescu și cei de la Școala de la Brașov sunt 80-iști, scriu despre ei în teza de doctorat). Apoi vine generația mea, 2000-iștii. Le recomand tinerilor să citească cât mai mult din poezia noastră și să-și facă propria selecție, propria antologie – e cel mai fain așa, când descoperi.
Poeme din volumul viața mai pe scurt, în curs de apariție la Editura Paralela 45
deșteptătorul sună la 5 fără 10
îl oprești și-l pui lângă tine în pat
mai dorm 5 hai 10 minute
îți zici
numai să nu adorm
te gândești
îți amintești cum te trezea tata
și te gândeai c-o să treacă și asta scapi de școală și pleci
la armată sau facultate
la facultate te gândeai
că va trece și asta
apoi îți vei găsi un loc bun de muncă și…
îți miști încet laba piciorului
mâinile
ochii
numai să nu adorm
ploaie subtâmpitorească
un nene înjură furios butonul
de la semaforul de pe Mureșenilor
pe care-l apasă nervos
ca pe-un claxon
îl reîntâlnesc în librăria Humanitas
vorbește vorbește vorbește
cu vederile
sub Tâmpa, nu-n Veneția
o bătrână turistă intră în mijlocul porumbeilor din Piața Sfatului
și întinde mâinile ca Isus
într-adevăr
până la urmă tot a picat ceva de sus
Imagine: © Alexandru Bitca
