Závada Péter (n. 1982, Budapesta) este poet, dramaturg, traducător literar, doctor în Filologie, cadru universitar la ELTE Budapesta, redactor al revistei Negyed și, totodată, membru al trioului de rap Akkezdet Phiai. A publicat volumele de poezie Ahol megszakad (Punctul de ruptură, 2012, 2017), Mész (Var, 2015), Roncs szélárnyékban (Rablă-n siaj, 2017), Gondoskodás (Grijă, 2021) și A muréna mozgása (Mișcarea murenei, 2023), respectiv volumul de teatru Je suis Amphitryon (2018). În românește, i-au apărut selecții de poeme în publicații literare ca Poesis internațional, Steaua, Echinox sau Traducerile de sâmbătă, precum și în antologia Către Saturn, înot. Tineri poeți din Ungaria (Casa de Editură Max Blecher, 2021). Textele care stau la baza traducerilor de față sunt din volumul Gondoskodás.
Aprilie o ia razna
Pe moșia de odinioară, mă împresoară
sub paltini toate animalele blazoanelor.
Tihnitele, cățărătoarele,
vicleanul, care, scoțându-și limba,
se uită înapoi.
Mă întâmpină scheunând voios,
cu servilismul familiar al oprimaților,
ca și cum și-ar recunoaște asupritorul
după tonul vocii.
Cândva îmi plimbam patrupezii în lesă,
îmi irizau pe terasă trufași păuni.
Dar unde-i casa? Pată neagră, acum.
Întunericul ei îl port și-acum în pântec.
Doar singurătatea parcului mă mai binedispune,
în locul modelelor mozaicului, burta unei vipere.
Pețitorii mei-s un urs și-un lup cenușiu.
Nu vreau să știu ce e dragostea.
Aprilie o ia razna, din cenușa
intimității erupe cruzimea dimineții.
Ca un om lăsat la masa așternută a primăverii,
las sângele fierbinte al mitului să se scurgă.
Despre natura alegoriei
În pustiu, o poartă de piatră.
Amintirea puterii o-nconjoară.
Dacă aș intra pe ea, m-aș regăsi
într-un trecut falnic, dar risipit.
O ruină fără consecințe.
Adineauri au aruncat pe ea de dincolo o piatră.
Îi dau ocol, dar nu e nimeni îndărăt.
Absență transparentă, interepocală.
Și cineva pășește afară de sub boltă.
Nu văd cine e, lumina îi bate din spate.
Puterea e eclipsa de soare a chipului.
Se adumbrește pe sine.
Pe pragul de sus al ușii, o inscripție.
N-o înțeleg, ceea ce e-n avantajul puterii.
Toate cuvintele par interșanjabile.
Până să le descifrez, își schimbă sensul.
Castel
Am crescut în castel, iar castelul în mine,
l-am hrănit cu fricile mele, i-am purtat de grijă,
l-am educat, mă umple până-n vârful degetelor.
Oriîncotro o iau, castelul mă însoțește.
Când uit de el, se indignează,
lipsa de-o clipă a dorului de casă
o confundă cu înalta trădare.
Bastionul m-a neglijat,
a fost rece, s-a eschivat mereu.
Dar când urma să plece, l-am îmbrățișat
ca eu să-i fiu hotarul.
Castelul sunt eu.
Am tot mai multe camere goale.
Dacă se vor revărsa-ntr-o zi,
vor inunda bastionul,
iar acesta mă va părăsi din nou
tocmai când aș avea cea mai mare nevoie de el.
Castelul e castel pentru că e singur.
O absență îmblânzită îi locuiește camerele.
Distanța față de alții îi ține zidurile laolaltă,
lipindu-se de ele.
Sosirea
Am banalizat și aceste cuvinte,
scumpele și fibroasele cereale ideatice,
iar ceea ce ne-a rămas la urmă
s-a putrezit
exact ca iernile trecute.
Simți în oase căldura grajdului transformat
în bucătărie de vară,
dar aici nu se știe cine gătește, supa e rece,
iar tu ai fost prea permisiv privind
sarea și grăsimea.
În final, frunzele s-au înnegrit,
dinți stricați în gura ninsorii.
Ramurile anxietății noastre-s prea dense și întunecate
ca să mai străbată prin ele
orice ne-ar putea consola.
Imagine reprezentativă: Wols, Untitled, 1947-1948
