Pot să recunosc că există – în cartea lui Sean Thor Conroe, Fuccboi (2022) – (și) influența lui Sam Pink. Însă discuțiile despre furtul stilului lui Sam Pink de către Conroe (inițiate de Pink), pe alocuri chiar acuze de plagiat (deplasate și relativ grosolane) după The Garbage Times (2018), sunt neavenite. Conflictul a fost discutat pe larg în presa literară americană. De la eseul lui Pink din revista Neutral Spaces, un comentariu derutant, după mine, fiind despre orice altceva (bani, manipulare psihologică, indie culture) și mai puțin despre literatură. Până la nonșalanța lui Conroe, rămas intransigent chiar și în timpul provocărilor offline, care a venit până la urmă cu un răspuns, deși doar după tocmai trei ani.
Ei bine, stilul, ca să fiu corect, nu este o mare inovație. Note despre sentegraph-e pot fi găsite pe net și înainte să apară textele lui Pink. Plus la fel de bine putea fi acuzat de plagiat și Jordan Castro cu cartea sa The Novelist (2022). Romanul lui Castro (îl dau doar ca exemplu, poate fi înlocuit cu ceva mai nimerit) e bogat, la rândul său, în tot ce i-a ,,individualizat“ stilul lui Pink. Așadar, propun să vedem ce e cu acest stil: forma – sentegraph-e, adică paragrafe alcătuite dintr-o singură propoziție; conținutul – autoficțiune și bucle, mai mult sau puțin culante, de flux al conștiinței. Și cam asta e, la o analiză de suprafață. Atacul lui Sam Pink a fost, mai exact, la persoană. A adus în discuție toxicitatea lui Sean Thor Conroe, care, într-adevăr, nu e câtuși de puțin o născocire. Dar comentariul conține note accentuate de ciudă, aha!, nu din cauza furtului intelectual, ci din pricina sumei de bani pe care Conroe a încasat-o pentru Fuccboi. În fine, ăsta ar fi, dacă se poate, lore-ul. N-am comparat doar eu expozițiunile romanelor, deși se vede cu ochiul liber că ele doar se aseamănă. Da, în ambele se demarează cu protagonistul stând în magazin, cu interacțiuni mai mult sau mai puțin banale, gânduri inspirate sau nu prea. Totuși, restul este, ca la toți autorii care descriu aceleași scene, altceva. Curios e că Sean Thor Conroe câștigă partida prin lejeritatea, foarte atrăgătoare, a emisiei. E inutil să continui demersul. Nu a fost un furt. Principala diferență constă în tipurile de proză: unul mult mai muncit și altul așa zicând spre nu prea (amândouă sunt pasabile, iar ultimul, previzibil, a prins teren). În sfârșit, ambele părți și ambele cărți contează. Însă, în realitate, problema nu depășește câmpul literar și rareori sau niciodată afectează lectura cititorului atras de titlu sau copertă.
Despre traducerea lui Paul Simula (Curtea Veche Publishing, 2024) s-a mai spus, deci nu insist. Volumul nu poate fi redus la o traducere standard. Și nici nu este aceeași carte, ca să fiu scurt. Cartea lui Conroe este net inferioară traducerii în limba română. Într-adevăr, ce să mai vorbim, traducerea a salvat cartea!
Romanul seamănă cu o lungă conversație pe Messenger în care emițătorul este foarte entuziasmat (și foarte insistent). Conroe îți trimite frânturi de mesaje, unul după altul, fără să le formuleze într-o frază cap-coadă. Face pauze când îi amorțesc auricularii (de la tastatul pe telefon). Își amintește de o situație anterioară și adaugă încă un strat diegezei (când folositor, când nu) pentru a te edifica pe tine, cititorul (receptorul). Acest tip de scriere fărâmițată – este adevărat – reușește să spună mai mult, să povestească mai mult, chiar dacă e, să zic așa, dintr-un sigur foc, respectiv dintr-o singură propoziție (și nu neapărat concisă).
Narațiunea poate părea o amestecătură de informații din diferite domenii. Conroe devine deseori judecător, istoric și ideolog. Cel care vede mai departe și mai clar decât ceilalți și este pe deplin conștient de asta, în timp ce alții, firește, nu sunt. Nici nu contează dacă unele informații sunt luate după ureche. Una peste alta, naratorul din autoficțiune este subiectiv prin definiție. Îl crezi și nu pui prea multe întrebări. În unele pasaje are tendința de a face paradă de informații (plus detalii despre vrute și nevrute), cu un ochi, ce-i drept, închis pe jumătate, suficient cât să perceapă doar ceea ce-l interesează. Vorbește despre droguri, foste iubite, woke și afecțiunea sa dermatologică bizară care i-a dat peste cap viața. Despre toate cu ironie și calm. Dar poate deveni agitat atunci când se simte pus la punct. Nu există un conflict real, în fond. Ce vedem este un film care rulează în capul lui Conroe transcris fără tăgadă pe foaie.
Limbajul este natural, cu sintagme ce emerg organic. Pasajele în care Conroe povestește lucruri simple îi ies cel mai bine. Se vede limpede că idiomul n-a fost trucat, iar termenii argotici funcționează ca părți indispensabile (și nu drept confetti enervante). Îmi plac micile tertipuri ale traducătorului: comparând textul său cu originalul, mi-am dat seama că nu se putea găsi o variantă mai potrivită decât cea aleasă. S-a găsit un echivalent pentru fiecare termen alambicat, iar încărcătura ideatică nu s-a pierdut, ci s-a îmbogățit cu încă un etaj semantic. Cu siguranță, textul în engleză nu sună la fel de inspirat ca traducerea.
Nu e vorba de o risipă de pagini, așa cum ar putea părea la prima vedere. Chiar am avut impresia greșită că eliminarea spațiilor va lăsa osatura textului intactă. De fapt, aranjamentul tipografic reprezintă o condiție de bază ca roata să meargă.
Există pasaje redactate în mod uzual, dar fără virgule, cu doar un punct la sfârșitul frazei kilometrice. Unele sunt total ilizibile și neimportante pentru firul roșu care străbate șirul de ani și anotimpuri (câteva dintre ele titluri de capitol).
Toată „tevatura“ se învârte în jurul unei singure idei (pe cât de banală, pe atât de productivă): Conroe vrea să-și publice cartea – Walk Book-ul – nenorocită și obsedantă, care îl atrage în întâmplări mult mai interesante decât însăși volumul nepublicabil. Apoi, faptul trece în plan secund. Iese la iveală firea reală a lui Seanie, dornic de a se matoli cu euforia propriei sale vieți, plină de oameni sobri și interesanți, în care el, dezlânatul dezlânaților, rămâne ocrotit de familie și prieteni.
În primă instanță, povestea părea un joc de prestidigitație care oferea doar două-trei fraze mai strălucite din Paști în Crăciun. În cursul pasajelor mai slabe, lectura necesită mai multă concentrare, ca detaliile importante să nu scape. Drept urmare, narațiunea seamănă mai curând cu o construcție a cărei piese sunt împrăștiate.
Treptat, spre sfârșitul cărții, se lasă întrevăzut talentul lui Conroe. Iernile, pare-se, sunt părțile cu adevărat pârguite ale cărții.
Diversitatea de opinii este ciudată. Prestigioșii recenzenți de la New Yorker salută cartea. Paris Reviwer îi păstrează un loc lui Conroe ca să publice extrase din Walk Book-ul menționat mai sus. Cititorii de pe marile platforme, cum ar fi goodreads, nu ezită să îi dea recenzii slabe, ceea ce ar putea fi explicabil în cazurile unor cititori conservatori. Lipsa de clemență a publicului cred că are de-a face cu lipsa de paciență față de formulările lui Conroe; față de modul său sinuos de a construi narațiunea, care te prinde – așa e – dar îți solicită participarea și nu doar prezența. În cazul nostru, intervine traducerea lui Paul Simula pentru a limpezi apele, netezi unghiurile.
Cred că ceea ce ne propune Sean Thor Conroe va avea o continuitate care va merge dincolo de cartea sa Fuccboi.
