„Traducătorii sunt oricum oameni din umbră, oameni pe jumătate“, spunea un personaj din Lumina zilei de Graham Swift. O traducătoare, firește. M-a tulburat fraza asta, mi s-a părut și cam crudă, dar mi-a plăcut. Pentru că așa cred eu că trebuie să fie traducătorul în relație cu textul. Să-și topească vocea în vocea autorului, să fie simțit exact cât o umbră. Abia atunci ceea ce face e, un pic, artă. Dar trebuie să fie așa numai în relație cu textul. Decenii la rând, traducătorii au rămas în umbră și în relația cu cititorii. Nimeni nu se uita la numele lor decât, eventual, dacă se poticnea în lectură – ca să-i înjure un pic (sau mai mult). Tarifele pe care lucrează sunt și acum mai degrabă umbre. Și ei continuă, pentru că nu pot altfel. Ca orice pasiune, traducerea dă dependență.
Lucrurile încep să se schimbe, măcar în privința percepției. Editorii au (re)început să vorbească despre traducere ori de câte ori își prezintă cărțile. O mai fac și criticii. Nu toți. Încă nu toți. Dar bulgărele s-a pornit. După dezbateri interminabile, în sfârșit traducătorul este pe copertă, unde-i e locul. Și ăsta nu e un premiu, ci un act firesc, ba chiar un semn de respect față de cititor: ceea ce va citi sunt, în fond, cuvintele traducătorului. E drept, nu toate traducerile sunt strălucite. Dar nici toate cărțile nu sunt strălucite, și totuși autorul e pe copertă de fiecare dată.
Azi e ziua lor. Aș da o petrecere mare, cu muzică și artificii, la care să-i invit pe toți să pășească în lumină și să-i sărbătorim așa cum merită. Să le mulțumim pentru talent, acribie, generozitate, modestie și pasiune. Dar sunt foarte mulți, și-apoi știu precis că mulți n-o să poată veni, pentru că au de tradus și termenul de predare e aproape, și vreun cuvânt se lasă greu, vreun vers nu vrea să intre în ritm, vreo frază nu și-a epuizat meandrele. Așa că m-am gândit ca măcar să scriu câteva rânduri despre cei cărora le datorează atât de mult colecția Byblos (și atâtea alte colecții de ficțiune). Și ei sunt foarte mulți – azi o să scriu doar despre câțiva, poate că articolul ăsta se va transforma într-un foileton cu portrete de traducător. I-am ales, deocamdată, pe cei de care m-am apropiat mai mult. Dar le mulțumesc tuturor, din toată inima.
Ileana Scipione. Cu ce să încep? E unul dintre cei mai buni traducători din (și în) spaniolă pe care-i avem. E de o energie debordantă, are umor, povestește fermecător despre aventuri de tot felul în lumi care de care mai colorate și despre zecile de cărți cărora le-a dat viață. Fiecare întâlnire cu ea e efervescentă și cu riscuri mari de prelungiri. Traducerile-i clocotesc de viață, cuvintele știu că le iubește, se știu apărate (și cum le mai apără!). Le-a dăruit și două dicționare – asta da dragoste! Fiecare text tradus de ea pare îmbrăcat în haine de gală, indiferent dacă vorbește despre baluri sau despre colbul unor sate-fantomă. Byblos îi datorează bijuterii meșterite de Rulfo, Carpentier sau Vargas Llosa aduse într-o limbă română infinit nuanțată.
Claudiu Sfirschi-Lăudat. Îl cunosc de nici doi ani, dar mi se pare că ne știm de mici. Din copilăria noastră de traducători, pesemne. E cald, elegant în discurs și purtare, îi plac teatrul, parfumul și vechii greci. Nu știu în ce ordine, poate că nici el. De cărți se îndrăgostește pur și simplu, și ori de câte ori poate, le demonstrează asta traducându-le. E declarația de dragoste supremă. E unul dintre foarte puținii traducători care propun editurii cartea gata tradusă, asumându-și că s-ar putea să nu fie publicată. Dar pur și simplu nu poate altfel. Luptă apoi cu răbdare și obstinație s-o vadă ieșind la rampă (v-am spus că-i place teatrul, e și dramaturg, de altfel). Și alege cărți una și-una, de piatră să fii să nu vrei să le publici! Mama câinelui de Pavlos Matesis și Misiunea de Aris Alexandrou sunt, de altfel, cetățeni de onoare ai Byblosului. Loxandra Mariei Iordanidou e pe drum, grăbită să li se alăture.
Iulia Gorzo. Tot de puțină vreme o cunosc personal, și tot dintotdeauna mi se părea că o cunosc. Îmi vorbiseră despre ea, în românește, Cormac McCarthy, Anthony Doerr, Alan Moore și Paul Auster. E talentată, frumoasă, inteligentă, ludică. Când vorbește despre traduceri, îți face poftă. Mărturisesc că am tot urmărit-o, cu o crescândă încântare. Nu am ajuns la nivelul de stalker, dar dorința de a colabora cu ea a fost tot mai vie. În disperare de cauză, l-am trimis după ea pe agentul Fox Mulder. Nu știu cine pe cine a fermecat, dar e clar că s-a lăsat cu iubire: Acumulare, de David Duchovny, s-a așezat firesc în raftul Byblos, unde sper să se acumuleze și alte traduceri ale Iuliei. De altfel, ne-am promis un pahar de vin și-o șuetă lungă, și nu cred că n-o să vorbim și despre cărți.
Ioana-Gabriela Dumitrescu. Pe ea n-am cunoscut-o încă personal. Dar e primul meu coup de foudre în materie de traducători. Nu-i cunoșteam nici numele. Pur și simplu, am deschis Domnul Președinte a lui Asturias, am citit „…Luminează, lume de lumină sacră, Lucifer de piatră-acră! Ca un țiuit în urechi stăruia sunetul clopotelor care chemau la rugăciune, dubla neliniște a luminii în umbră, a umbrei în lumină. Luminează, lume de lumină sacră, Lucifer de piatră-acră, hai peste putregai!“ , am tresărit și m-am umplut de plăcere. Textul continuă la fel, e o traducere emoționant de frumoasă. De altfel, ar fi fost păcat să se întâmple altfel cu o asemenea carte. Și abia aștept ca Byblos să-și deschidă iar porțile pentru noul roman al lui Juan Pablo Villalobos, în aceeași traducere de sărbătoare. Să vedeți acolo… condeie!
Mihail Vakulovski. E omul-orchestră al cărților: scriitor, traducător, librar, fondator de revistă și de cenaclu. E hâtru, generos cu confrații și se bucură intens de tot ce face. Promovează neobosit cărțile lui și ale altora. Promite mereu că nu mai traduce, dar ori de câte ori dă de o carte bună, nu-i rezistă. Daniil Harms, Victor Erofeev, Venedikt Erofeev, Zahar Prilepin sau Vladimir Sorokin (ba chiar și niște texte de muzică rock) au fost tot atâtea piedici în calea acestei renunțări. Ține și delicioase jurnale de traducător (pe cine păcălește el că nu mai vrea?). Ultima oară ne-am întâlnit la un grătar gourmet făcut pe Manaraga.
O să mă opresc, deocamdată. Dar Ziua Traducătorului nu e doar pe 30 septembrie. E, de fapt, în fiecare zi (și deseori noapte). Pentru că în fiecare zi și în fiecare noapte undeva, pe un scaun de pe care nu s-a mai ridicat de ore întregi, stă un traducător care își alege cu migală cuvintele, pentru ca noi să mai putem citi o carte și să avem impresia că o citim în original. O să mai vorbim despre ei.
La mulți ani tuturor, și… mulțumim!
Imagine reprezentativă: Joachim Patinir,
Landscape with Charon Crossing the Styx,
c. 1515–1524
