Deloc nu s-a gândit că i se va da curs invitației, lansate doar din complezență; de unde se vedea că, oricât își trata el clientele ca pe regine, în ce privește reginele veritabile rămânea un ageamiu.
Așa s-a făcut că, la doar 15 zile după discuția de la Bruxelles, s-a trezit c-un apel telefonic ce a reactivat tremuriciul lenjeriei intime pe el:
– Salut, c’est moi, Elsa, te sun din Paris! Cum care Elsa? Regina Belgiei, mon cher darling! Bref șipe scurt, în 45 de minute sunt la tine! Poți să-mi mai zici o dată adresa? 66, rue de Bondy… Hai, je t’embrasse, pupăcios mic!
Și uite-așa s-au bucurat făbricuța, atelierul de bijuterii și expoziția permanentă cu vânzare de prezența unui cap încoronat și-a unui gâtlej uscat, ce a trebuit irigat cu țuică de prune din rezerva cu care Silberstein se aproviziona trimestrial din România.
Cândva, în partea a doua a vizitei, înalta invitată și-a ales un model de geantă cu ceas (le sac-montre), pe care Silberstein i l-a lăudat într-un limbaj ce-a mers drept la inima ei sensibilă:
– Maiestate, modelul pentru care ați optat arată cum o reptilă poate face ochi dulci unei vietăți marine. Priviți, admirați și mai cu seamă mângâiați: suprafața generală e din șopârlă, iar pentru sistemul de siguranță și colțuri, am folosit materialul numit galuchat.
– Cunoaștem această materie primă: e obținută din pielea peștelui de mare raie, pe care soțul meu îl apreciază pregătit în unt cu capere.
– Competențe culinare nu avem, din păcate, la casa Silberstein, abilitățile noastre oprindu-se la prepararea omletei cu ciuperci. Permiteți-mi să continuu: pentru o mai bună punere în valoare, la sistemul de siguranță și la colțuri, am folosit mariajul bogat în insinuări dintre marcasit și argint… Vă doresc, donc, s-o purtați cu plăcere! Doriți să v-o împachetez?
Oricât a insistat Silberstein, regina a ținut să-și plătească achiziția, susținând că soțul ei câștiga suficient pentru a și-o permite, ca să nu mai pună la socoteală că prețul era modic – 750 de franci.
– Să știi că n-am nevoie de o geantă cu ceas ca să mă aliniez modei pe care ai impus-o ca un dictator, ci pentru a ține minte că punctualitatea e politețea regilor. În plus, am aflat din cataloagele în care-ți prezinți creațiile că marcasitul e-n stare să blocheze crizele de isterie…
– Of, sunt desolé să aud că vă supără crizele de isterie! Garantez că marcasitul de pe această piesă iconică vi le va bloca.
– Mon cher darling, pe mine mă deranjează într-adevăr crizele de isterie; dar nu ale mele, că pe mine m-a scutit Dumnezeu! Având însă darul de a le stârni altora isterii cu bulbuci la gură, le-aș dori pe alea blocate. Zici că marcasitul cu care ai decorat geanta va reinstaura domnia calmului în micul meu regat?
– Garantat, Maiestate! Veți vedea cum în jurul Vostru oamenii vor îmbrăca straie de heruvimi. Pe cei care nu se vor calma instant, marcasitul îi va transforma în pomi fructiferi.
– Oh là là și văleleu, n-aș risca să fac dulceață sau compot din fructele lor! Dacă nu va fi așa, procură-ți o ghilotină, să-ți pot tăia capul conform ultimelor tendințe din moda execuțiilor!
– Firește, Maiestate, știu pe cineva care fabrică și vinde ghilotine cu ceas, care-i permit osânditul să-și țină riguros socoteala ultimelor clipe! Până atunci însă, insist să vă ofer gratuit un produs din gama casei Silberstein.
– Vai, dar chiar nu e nevoie! Dar dacă într-o zi voi da faliment, fii sigur că voi apela la tine.
Ca s-o înduplece totuși s-accepte un cadou, i-a stors câteva note muzicale de la coarda sensibilă, oferindu-i un alt model original, cu motive copiate parcă de pe o ie, cum se numea în original celebra blouse roumaine.
– Bravo că nu ți-ai uitat pământul natal, mon cher darling! Dacă-mi mai și spui că traista asta încântătoare era purtată de femeile dace la recepțiile regelui Decebal de la Cetatea Sarmizegetusa, sigur mă dai gata.
Cadoul era o aluzie încântătoare la înrudirea dintre Casa Regală a Belgiei și cea a României.
– Păcat că n-am avut frumusețea asta la nuntă, să-i pot lua piuitul unchiului Charles!
Charles, Carol I al României, fusese invitat de onoare la nunta ei de la München din 2 octombrie 1900 și nu era unchiul ei de drept, ci al regelui Albert. Dar cum reginelor li se cuvin toate bunătățile din lume, de ce n-ar avea parte și de unchii soțului, când aceștia se dovedesc de calitate superioară, ca regele Charles de Roumanie?
În timp ce-și conducea înalta prietenă spre ieșire, Silberstein se împiedică de colțul geamantanului său scrijelit și-atât de deformat, de ziceai c-a slujit de fundal la împușcarea unor luptători din Rezistență.
Nu știa cine-l pusese-n drum, dar era timpul să-i facă vânt la gunoi. Cu el veniseră strămoșii lui din Galiția în România, după care l-a cărat el din România în Franța… Dar n-avea rost să se mai compromită c-o asemenea gioarsă.
Împinse rapănul scorojit cu piciorul, grijuliu să nu-l remarce regina și să-și răstălmăcească impresia bună din cursul ospeției.
Cât pe-aici să-mi dau cu firma-n cap! Uf, ce situațiune!
Când doi ieșeni condamnați în orașul natal la un anonimat transparent ajung parizieni reputați, cine le-ar putea face mai bine cunoștință dacă nu o regină?
În realitate, Guillaume Silberstein și Bernard Natan se știau din zărite de pe promenadele Iașului și ceva mai bine din presa franceză, dar fiecare era prea orgolios și timid ca să tragă soba cu cărbuni aproape de banchiza ce-i separa.
Noroc de regină, cu soba și lipsa ei de fasoane:
– Românașii mei dragi! Voi ați făcut să se verse în Oceanul Atlantic, prin mijlocirea Senei, râul ăla prăpădit ce traversează Iașul… Mă refer la apa tulbure și neplăcut mirositoare, mereu îi uit numele… Cum îi zice, dom’le, c-o am pe limbă?
– Bah-lui! replicară pe silabe românașii scumpi.
Îi prețuia și-i îndrăgea pe-amândoi, cu o predilecție pentru Natan, venită dintr-un pragmatism regal, căci în lumea ecranului francofon acesta domnea mai calificat decât o făcea ea în Belgia.
Regina se punea în acord cu vremurile. Mai mult ca restul artelor, cinematografia avea capacitatea de a așeza pe coroană luminile divine aduse de camera de filmare, săltând-o astfel în simpatia și dragostea poporului. Era nevoie de toată gama de servicii pe care Natan le putea furniza, fie că erau pe termen scurt – prin buletinele de știri difuzate în antractele spectacolelor – sau pe termen lung, prin filmele artistice.
S-ar cuveni inserate aici două secrete de curte. Mai întâi, pe când filmul vorbit se pregătea să-l împingă afară din scenă pe strămoșul cu gură cusută, Élisabeth a Belgiei și-a impus un ritual zilnic al vocalizelor, ca nu cumva vreo cerere de filmare să vină pe neașteptate și s-o surprindă cu glasul înghețat.
Pe lângă asta, întrucât în cazul Majestățile Lor nu doar capul poartă coroană de aur și diamante, ci și flerul, aștepta momentul când și desenele animate vor fi puse în slujba instituției monarhice.
– Voi, șugubețe și totuși profunde filme de animație, mă topesc de al vostru drag!
Îl învățase și pe regele Albert să le deguste dimineața și constataseră amândoi că mergeau uns la croissant și lait au chocolat. Ce putea fi mai hrănitor înainte de a-ți începe ziua de muncă decât un mic dejun și un filmuleț de animație, ambele bogate în vitamine și minerale?
Simpatica turmă condusă de măgărușul Orace și de broscoiul pișicher Flip trecuse apa dintre continente nu cu transatlanticul, ci cu arca importatorului de filme Bernard Natan, intrând apoi pe horn în casele franco-belgiene.
Cât timp durase drumul, șoricelul Mickey imaginase gama de giumbușlucuri cu care urma să-i încânte pe copiii cu vârste între trei și de trei ori 33 de ani. În pauze, își recuperase forțele ronțăind cașcaval desenat cu tot cu arome și musculițe redate grafic cu tot cu bâzâieli.
Cocoțat ca un pescăruș în vârful catargului, rățoiul Donald scrutase orizontul cu luneta, cântând cu voce dogită refrene marinărești ce trăgeau țărmul aproape.
Silberstein trebuia să înțeleagă motivele pentru care Natan îi lua fața în inima Majestății Sale și să nu facă nazuri. Rezumată imperial, cam asta era ideea.
Există indicii clare că-n viermuiala din văzduhul Franței de atunci zburătăcea și-un Cupidon al patriotismului. Acesta se servise din rastelul compartimentat pe națiuni nu cu săgeți, ci cu o cutie de gloanțe, pe care le împlântase unul câte unul în inima lui Natan.
Dacă ar fi să transpunem chestiunea în termeni medicali, am spune că la o investigație psihiatrică amănunțită, adulația cineastului pentru țara sa de adopție prezenta simptome clare din aria patologică.
Bunăoară, nu se limitase la a se înrola voluntar în Legiunea străină care-a luptat pentru Franța în Primul Război Mondial – când a fost și rănit într-o bătălie de pomină la Champagne – dar și-a franțuzit și documentele de identitate. Ca urmare a unei duioase, dar infantile mistificări, actele sale prezentau drept nouă dată de naștere 14 iulie 1886, reglată astfel încât să pice taman de Ziua Națională a Franței.
Desigur, nu însemna o mare scofală ajustarea zilei reale de naștere, care era în realitate 18 iulie 1886, căci nu sărăcea nimeni pentru patru zile amărâte, când venea vorba de patrie. Putea fi luată drept fals în declarații publice proiecția unei iubiri ce i-a mișcat până și pe funcționarii de la ghișeul de documente? Categoric, nu. De multe se arată capabil omul animat de dragostea destinată unei alte ființe umane, dar și de mai multe când intră-n joc dragostea de țară.
Ca treaba din actele de identitate să fie completă, Natan și-a băgat oleacă și-n sectorul onomastic sculele de tăiere, așchiere și șlefuire. Mai întâi, i-a retezat coada prenumelui real și l-a transformat într-un nume de familie ușor de rostit, apoi ca prenume și-a ales unul fabriqué en France. Rezumându-i trecerea prin alambic, ieșeanul Nathaniel Tanenzapf s-a transformat în parizianul Bernard Natan.
Dacă altora le-o fi plăcut, Silberstein nu și-a ascuns dezaprobarea:
– Ești ca un câine căruia i s-a amputat o bucată din coadă pentru a lătra franțuzește. Să te fi cunoscut înainte de a comite această crimă, îți ceream să-mi dai mie numele vechi.
– Ce să faci cu el?
– Să-l port. Tanenzapf e nume predestinat pentru un maestru marochinier, că nu degeaba-mi evocă sonoritatea sistemelor de închidere-deschidere ale produselor pe care le fabric. Tan-țac-paf, Ta-nen-zapf! Mai ales silaba de la urmă îmi lasă gura apă. Așa ceva nu se zvârle la pubelă, domnule!
– Suna prea nemțește și m-am gândit să nu-i irit pe noii mei compatrioți.
– Dar Silberstein ce fel de sonoritate are? Și cu toate astea nu l-am sluțit, de teamă să nu irit pe nu știu cine… Ce-ai făcut tu e lingușeală pe căi onomastice! Dacă într-o zi o să-mi deschid o a doua firmă de tolbe și turbinci în ideea de a înfrunta pe căi cotite concurența, să știi că Tanenzapf o s-o numesc.
„Pour la ville et le théâtre“ – „Pentru oraș și teatru“– acesta fusese sloganul inițial al mărcii Silberstein, dar în urma unui sfat de la Natan, a fost adăugată o tușă orientată spre viitor. Și cum viitorul se arăta tot mai legat de film sloganul a devenit „Pour la ville, le théâtre et le cinéma“– „Pentru oraș, teatru și cinema“.
Deoarece privirile spre viitor veneau printr-un binoclu pe care cei doi și-l pasau prietenește de la unul la celălalt, Silberstein n-a rămas dator. Într-o seară, pe când sorbeau fiecare an din vârsta unui coniac în castelul lui Natan de la Montils – la vreo 200 de kilometri de Paris – i-a vorbit despre vechea sa năzuință de a-și conduce ravisantele cliente spre altarele regnului literar, acolo unde se pecetluiau cele mai durabile cununii din lume.
Pentru că în drumul spre el, metaforele se împiedicau și ajungeau șontâcăind aidoma invalizilor de război, Natan îl urmărea cu greu:
– Ce tot îndrugi acolo? Altare, regn, cununii? Dacă n-aș ști că ești în linii mari cinstit, te-aș suspecta că vrei să-mi șterpelești portofelul.
– Vreau să spun că, dacă eu n-am înzestrarea necesară de a scrie romane ca să le-arăt damelor cât de mult le prețuiesc, încerc prin mijlocirea genților să le dau l’envergure demnă de niște eroine literare. Însă doar din pagini de carte, ele pot face în chip natural pasul spre lumea filmului…
– Slavă ție, bon courage, să fii iubit și mult succes! Dar eu ce amestec am în toată tărășenia asta?
– Păi, doar tu ai forța și talentul de a transpune în faptă ceea ce eu am exprimat metaforic.
– Metaforele tale îmi pun mintea pe bigudiuri mai abitir decât coniacul. Ce zici că pot transpune în faptă?
– Poți face din romane filme, bre, ce-i așa greu de priceput!? Te uiți la mine ca la un orator eschimos.
– Ești mai încâlcit ca un orator eschimos. Dar continuă, că parcă încep să deslușesc ceva!
– Tu ai capacitatea de a face mari filme din mari romane. Cu precădere din cele semnate de autori francezi. Dacă Franța e campioana mondială a literelor, de ce n-ar fi și a filmelor?
– Santé, sănătate, eschimosule, mi-ai luat vorba din gură! Ăsta e și visul meu: să dărâm supremația Hollywood-ului. Bun, și nu puteai să-mi zici așa de la bun început?
– Îți tot spun, numai că ești prea tare de cap.
– Ia să încerc și eu o metaforă! Ești un țânțar, care nu înțeapă până nu-ți bâzâie trei ceasuri la ureche.
– Sunt albină, nu țânțar.
– Ești albină provenită dintr-o familie nevoiașă de țânțari.
– Vezi că începem să ne înțelegem? Din punctul de vedere al hranei culturale, filmul e o cină savuroasă la restaurant. Timp de două ore, te răsfeți, iar la urmă, pleci ghiftuit.
– Ai mai multă dreptate decât îți imaginezi! Lectura unui roman îi ia omului câteva zile de concentrare, pe când vizionarea ecranizării aceluiași roman se rezolvă în două ore. Estimp, el poate să ronțăie alune sau frites cu maioneză.
– Și să nu uităm că, după masa delicioasă de la restaurant, urmează o plăcută digestie…
– Plăcerea digestiilor lungi e garantată de bucătarul-șef Natan. Un film izbutit durează multă vreme după ce pe ecran cade cortina pe care scrie „Fin“.
– Filmele care provin din romane au toate șansele să fie rulate la nesfârșit în mintea și-n sufletul oamenilor. Unii vor spune că romanul e bun, dar filmu-i așa și-așa…
– În timp ce majoritatea va decreta că romanul e onorabil, dar ecranizarea realizată de unicul Natan e genială.
– Cei care-au citit cartea vor fi stimulați să vadă filmul…
– Iar cei care-au văzut filmul se vor lăuda că au citit cartea, deși doar au frunzărit-o în librărie…
– Sau nici măcar atât.
– Și tot așa, până dincolo de sfârșitul lumii. Mizerabilii, Cei trei mușchetari, Tartarin de Tarascon… Sufletul oricărei mari cărți franțuzești va căpăta trup de la demiurgul Natan. Scriitorii îmi vor fi recunoscători că le fac propagandă, cu excepția celor morți.
– Aici te-nșeli! Abia ăia morți îți vor fi cei mai recunoscători că nu lași buruienile să le năpădească mormintele. Nimic nu-i bagă-n boale mai tare pe scriitori decât spectrul uitării după ce-și dau ortul popii.
– Să nu-i uităm nici pe actorii care vor împrumuta în viață amploarea eroilor de roman interpretați pe ecran! Ceea ce lor le va crește cota, iar mie, prestigiul și încasările. Când actorii din rolurile lui d’Artagnan, Porthos și Aramis vor trece pe stradă, lumea se va da respectuos în lături.
– Cu excepția fetelor în pârg și-a doamnelor răscoapte, care li se vor arunca în brațe, la picioare sau în zona buricului.
– Ceea ce iar le va crește actorilor cota profesională, iar mie prestigiul și profitul.
Discuțiile de acest fel aruncau pe pământ primele semințe de zâzanie ale dilemei universale „ce-i mai bun: romanul sau filmul pe care l-a inspirat?“
Marochinierul era însă departe de a-și termina ambuscadele verbale. Toată rezerva de coniac din pivnița lui Natan n-avea atâția ani câte sugestii avea el.
– Frate Natan, dacă tot ai luptat în Marele Război, ba ai fost și rănit, de ce n-ai realiza o capodoperă și despre eroismul soldatului anonim? Acel mic poilu, cum era el dezmierdat,care zgribulea în tranșee ca un pui de vrabie căzut din cuibul părintesc într-un cuib de mitraliere, oare nu merită și el oleacă de omagiu?
– Ba merită chiar supremul omagiu… E o idee care mă bântuie, dar m-am poticnit la alegerea actorilor. Unii joacă artificial, pe când alții, talentați, dar sclifosiți ca niște cocote, își descoperă nu știu ce alergie la praful din tranșee și-mi aduc scutiri medicale. Toți vor filme cu canapele, șampanie și pupături, că depravarea-i în floare.
– Prea o iei pe ocolite. Ai pățit ca mine, când le întrebam pe femei cât e ora, doar ca să le fac să-și dezvăluie încheietura mâinii în care-și purtau sacul. Până la urmă, am născocit le sac-montre, care a tăiat muștiucul întregului muieret mondial. Cum știi, în final am trântit ceasul drept în mijlocul sacului.
– Iar m-ai amețit, eschimosule… De data asta, ce mai vrei să zici?
– De ce n-ai alcătui distribuția filmului tău din vechi combatanți? Alege-ți actorii din foștii poilus, care zgribuleau și-și treceau țigara de la unul la altul. Astfel, filmul tău nu va avea nimic artificial, că veteranii de război nu se vor plânge vreodată de alergie la praful din tranșee și nu-ți vor veni cu scutiri medicale.
– Mai crăcănată de atât n-am avut gura în veci…Ești cel mai clarvăzător eschimos. Deși detest pupăturile între bărbați, o să te iau la o serie!
– Te rog, nu face asta!
– În numele Franței, te pup!
Imagine reprezentativă: Giuseppe Celi, Composition with suitcase, 1990
