„Empatic, atent ca un spion, urmărind cu aviditate reacția spectatorilor“, asta scriam acum câteva săptămâni despre impresia lăsată de un autor vietnamez în dialogul său cu cititorii. Așa m-am simțit și eu după ce mi-am găsit un loc în spatele primelor rânduri de scaune, la seara organizată de editura la care am debutat acum cinci ani. Din moment ce eram prezent, deveneam și eu un simpatizant – e drept, cu inima strânsă – al celor invitați, dar mai mult de atât, un spion care, în lipsa unei înregistrări, încerca să-și noteze impresii la cald, direct în draftul unui e-mail, sperând să-l țină bateria mobilului care ajunsese (j42vm3O&Y*) la 23% din capacitate.
Cu inima strânsă pentru că este un conflict între memoria celui care scrie și sinele momentului – însă asta e altă poveste care nu ar trebui să influențeze faptele brute și nici aprecierea lor, mai mult sau mai puțin, subiectivă. Dar care sunt faptele însele?
Vineri, 22 septembrie, de la ora 18:30, lumea a început să se adune în grădina interioară a librăriei Modul Cărturești la evenimentul organizat de editura Nemira, eveniment prilejuit de lansarea primelor titluri de non-ficțiune din imprintul n’autor: Despre memoriile femeii și alți demoni, de Raluca Nagy, și Fără instrucțiuni de folosire, de Ioana Burtea. La ora 19:00 erau deja câteva zeci (bune) de persoane care împânziseră spațiul plăcut, dar devenit prea mic pentru interesul stârnit de această întâlnire. Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor, a deschis seara prezentându-le pe cele două scriitoare cărora le era dedicat evenimentul, o n’autoare debutantă în non-ficțiune și o eseistă debutantă în volum.
Mi-ar fi ușor să urmez în continuare modelul unui proces verbal, dar v-aș îndepărta inevitabil, informațiile principale (legate de acest eveniment) au fost deja consemnate pe Facebook, așa încât adaug doar câteva tușe personale. Se știe că această colecție (n’autor) se bucură de una dintre cele mai dinamice și mai spectaculoase campanii de promovare, luând în considerare cele patru mari edituri ce publică constant literatură română contemporană. Este vorba de turnee lungi prin țară, de diferite alte întâlniri cu cititorii, ori de lecturi în licee ori prezentări pe net – „astfel încât să menții dialogul constant cu publicul, să nu se stingă flacăra.“ Și seara de vineri s-a înscris în aceste coordonate. A fost prezent un public divers („cititori, scriitori, jurnaliști, universitari, artiști, avocați, bloggeri“), cald, atent, ce a fost răsfățat cu un pahar de Prosseco și cu lecturi din creațiile n’autorilor prezenți: Mihaela Buruiană, Cătălin Ceaușoglu, Marian Coman, Liviu Ornea, Doru Preda, Horea Sibișteanu, Elena Vlădăreanu și bineînțeles Raluca Nagy și Ioana Burtea, plus invitata Ruxandra Burcescu, care-au citit – având pe fundal armoniile unei muzici discrete – fragmente din viitoarele lor volume. Câțiva dintre aceștia au fost (poate) emoționați și cuvintele lor nu s-au legat pe deplin, alții au citit sacadat, impersonal, concentrându-se pe descrieri amănunțite, la unii a fost evident că și-au însușit dezideratul Show, Don’t Tell, cei mai mulți însă au cucerit aplauzele publicului cu poveștile lor bine conturate. Deși evenimentul nu a durat mai mult de 60 de minute, fiind atât de multe intervenții (dialoguri consistente cu cele două debutante ale noii colecții) și texte citite, sunt convins că și alți spectatori au avut senzația că întâlnirea aceasta a ținut cu mult mai mult, așa cum se întâmplă când participi la un eveniment foarte reușit.
De curând, un tânăr scriitor posta pe Facebook un text despre ce-ar fi vrut să povestească publicului la lansarea uneia dintre cărțile sale, ideea fiind că ar fi vrut să spună ceva „deștept“ ca să rămână în memoria celor prezenți, să-i convingă să citească volumul scris de el. „Evident că am dat-o pe caterincă, niciun cuvânt din ce e mai jos nu a fost rostit atunci“, a precizat el mai departe. Normal, aș zice, riscul de-a fi ridicol e prea mare, ce-ai avut de spus e bun scris, și atât, poți eventual să îi plictisești pe majoritatea ascultătorilor descriind ce făceai la pagina 142, cum ai trecut de blocajul de la mijlocul cărții, cum ai schimbat în ultima clipă finalul sau cum ai ales, dintre multiple combinații sugerate de prieteni, titlul care ți s-a părut cel mai potrivit – de parcă tribulațiunile tale meșteșugărești ar adăuga plusvaloare textului. Totuși, mulți (colegi, prieteni, cunoscuți) dintre cei care vin la o lansare, chiar dacă ți-au citit precedentele volume sau te simpatizează pur și simplu, ar vrea să plece cu ceva de acolo, cu o amintire a acelui moment, să audă o vorbă de duh sau o poantă, ceva ca un fel de ancoră pentru memorie, ori e vorba de un curat What’s In It For Me? – în afară de un autograf parcă tras la xerox și o sacoșă cu sigla editurii.
Uneori, intervine și emoția ce îi forțează (pe bieții autori) să spună niște „bălmăjeli pseudointelectuale“, doar ca să nu cadă în capcana unui clișeu, care ar fi otravă curată pentru literatură. Probabil știind toate acestea, ca invitații „să nu rămână cu microfonul de gheață în mână“, s-au inventat întrebările ghidușe. Eli Bădică cunoaște bine acest joc, la care apelează de multe ori la lansările n’autorilor. Dacă cartea ta ar fi o sticlă de alcool, ce băutură ar fi? Dacă cartea ta ar fi un desert, ce prăjitură ar fi? Ce dorință i-ai cere peștișorului auriu să-ți îndeplinească? Primul cuvânt care îți vine în gând despre cartea ta? Astfel de întrebări de pseudooracol se strecoară printre cele cu nasturii închiși la cămașă. Care e personajul tău cel mai drag din carte? Care a fost provocarea cea mai mare în alcătuirea volumului? Ce nu-ți place când scrii? Bref, oamenii, autorii, s-au prins în joc, căci vorba cuiva: „Când se termină jocul, și viața se-ncheie.“
Ar mai fi ceva de spus, Eli Bădică a accentuat, în cuvintele ei de început, ideea de solidaritate și comunitate. Este, de altfel, un atribut comun al celor patru mari edituri ce publică consecvent cărți de literatură română contemporană. Toate, în forme și grade diferite, și-au crescut, alcătuit, încurajat, un grup de scriitori ce-au devenit (să zicem) de-ai casei. Cărțile lor apar constant – inevitabil, aproape pe bandă – la editura care i-a lansat, de aceea poate în anunțul acestui eveniment e consemnat explicit „lecturi în gașca n’autor“. Fără nicio îndoială, sunt oameni uniți de aceleași preocupări literare (ce impun un anumit standard valoric), scriu și se susțin reciproc. Auzindu-i citind, mi s-a părut că ei au ceva în comun, că împărtășesc cumva același brand literar pe care sunt motivați să-l ducă mai departe. Sunt parte dintr-o făbricuță destoinică care s-a angajat să „producă“ literatură de care cititorii să fie atrași. „Cred că nu există întâlnire în care să nu îndemn oamenii să citească literatură română contemporană în general. Nu contează editura“, spunea Eli într-un interviu.
Toamna se numără cărțile. Nemira a dat startul.
Sursă imagine reprezentativă: Facebook
