Când Freud l-a întâlnit pe Dalí, a spus: „dacă toți spaniolii arată ca dumneavoastră, atunci înțeleg de ce aveți război civil în Spania!”
1. Unde suntem mințiți când ni se spune adevărul
Da, Da, Da, Călin-Andrei Mihăilescu (CAM) are dreptate în ce privește critica traducerii automate.1 Google Translate e generalul care ne suprimă mizeria inconștientă din limbajul nostru chinuit, obișnuit. Are dreptate să ne atragă atenția că generalul Google Translate, figura asta paternă simplă, ne aruncă în brațele unei automatizări proxenete, care „creează un auditoriu de infomani rapace sau apatici.” Cum s-ar spune, Google Translate e tatăl lipsit de putere care te duce la un bordel prima dată fără a înțelege că ce trebuie să facă este să îți permită să îl urăști, nu să îi mulțumești. Generalul e un pimp trist, pe care nici măcar nu poți să îl condamni; îl treci cu vederea pentru greșelile lui.
Ce e traducerea simplă a lui Google, pentru Călin-Andrei Mihăilescu, dacă nu
[ce] le vine [ca o] mănuşă esoterică magilor, preoților, bancherilor, generalilor, lobby-iștilor și altor intermediari mai mici. Toţi aceştia sunt maeştri ai traducerii simple, aceea care livrează produsul şi exhibă, fără a-l arăta, secretul modului în care a fost produs.
Dar ce ne întrebăm noi nu este, pe urmele lui Freud, de ce „îmi spui că mergi la Cracovia ca să îmi dai de înțeles că mergi la Liov, când de fapt tu mergi la Cracovia”? De ce ne spui adevărul cu tonul cu care ne spui de fapt că ne minți?
Răspunsul nu îl putem avea dacă nu mergem la o metodă corectă, paranoic-critică, de a înțelege ce ne spune CAM. Pare că generalul de mai devreme e un supraeu care nici măcar nu mai e feroce, devastator, încordat, pare un Ciucă blajin, un Moș Teacă pe care poți să îl ignori, poate chiar un Satan fără izmene. Îți oferă un pact faustic ca acordul pe care îl dai roboților că ești om, și nu robot, când te uiți pe o pagină de net.
CAM MINTE, și voi mai scrie asta odată în mintea mea.
De ce minte? Pentru că Google TRANSLATE e un monstru devastator, urât, care provoacă suferințe imense, este un teribil mod a trăi o viață. E insuportabil. Generalul nu e blajin, nici măcar nu l-am prins cu pantalonii dați jos. Generalul a intrat în viața noastră, a tuturor, când citim, când citim romane de la Humanitas, când citim texte științifice, este o ciumă. Ne formatează dorințele, generalul este unul ucigaș, litera lui ucide.
2. Unde generalul GOOGLE Translate e și un tată care face lucruri bune
Călin-Andrei Mihăilescu are dreptate, tatăl proxenet este un tată pe care trebuie să îl privești ca pe unul slab. Dar nu este generalul care vorbește și o soluție la ce poate să fie mai trist și mai periculos, abisurile nietzscheene care ne-ar duce zâmbind pe marginea prăpastiei? Nu este o soluție la tragedia asta a carnavalului permanent? Nu este carnavalul o fundătură care ne aruncă și mai mult în brațele tatălui proxenet?
Iată ce ne spune CAM:
Carnavalul lui Bahtin, o figură incarnaţională a inversării, a readus materialitatea în miezul criticii culturale […] carnavalul înseamnă nu numai reîntoarcerea rituală a materiei, nu numai reîmprospătarea legăturilor comunitare, ci și ruperea inerției impresiei rigide și a expresiei violente caracteristice instituțiilor existente, fie ele regale, bisericești sau mentale.
Când citim ce ne spune adevărat CAM, ne speriem, dar nu neapărat cu plăcere. Ne amintim că Bahtin și-a luat modelul carnavalului după procesele staliniste, cele în care purificarea din interiorul partidului comunist era făcută ca un spectacol al transgresiunii, ca un balet de tipul Spărgătorului de nuci. Nu este de altfel scena din Eisenstein din Ivan cel Groaznic (partea a doua) o scenă a morții în care kaghebiștii țarului ucid într-un dans al morții? Nu este și deliciul lui Putin de a-și omorî fostul bucătar un spectacol al transgresiunii, pe care Putin îl joacă pe deplin, atunci când își arată plăcerea sadică de a-și elimina adversarii?
Carnavelescul poate să ucidă mai mult decât o face generalul nostru impotent, iată o lecție pe care trebuie să învățăm în permanență.
CAM crede că generalul ar fi asemănător cu
modelul (-ui, nm) iezuit al kaghebistului care traducea ce spuneau deţinuţii sovietici în ceea ce trebuiau să spună.
CAM ne minte când ne spune adevărul în față.
Ce știm e că avem nevoie din când în când de traducerea făcută automat pentru noi. Da, trăim în plină perversiune în care lucrurile sunt făcute pentru noi și vom denega că avem nevoie de roboți și de AI.
Dar cum putem să trăim altfel fără traducerea simplă? Ce am face fără porn-ul care este peste tot, ce lume ar fi aceea în care l-am exclude? Lumea în care am exclude porn-ul, în care perversiunea ar fi total eliminată, ar avea ca un contrar cealaltă lume complet psihotică, în care traducerea ar fi complet ștearsă. Imaginează-ți că mergi pe stradă și că vezi reclame în formă de porn peste tot. Nu este asta coșmarul absolut, pe care CAM nu vrea să îl semnaleze? Nu trebuie ținut generalul în viață, kaghebistul care traduce din când în când, tocmai pentru a avea acces la viața noastră murdară, secretă? Ce am face dacă l-am împușca doar pe general?
Dacă îl ținem pe general în viață, dacă îi și dăm o anumită importanță simbolică, nu înseamnă că nu trebuie să nu îl și urâm. Nu înseamnă că nu trebuie să nu îl omorâm, dar în efigie, nu în corpul lui real. Ceea ce spun înseamnă că trebuie să privim în față și pe stalinistul din noi, kaghebistul acela care apare doar în forma criminalului. Nu să îl iubim, dar să căutăm să îl facem mai puțin important pentru cum privim lumea. Poate aici e pasul transcendental care nu este doar acela al instituiri radicale.
3. Unde transcendentul e un adevăr spus pe jumătate
CAM ne vorbește, ca o critică la Bataille, de plierea transcendent-ului. Kant e folositor când trebuie să ajungem la pasul actului, traducerea radicală:
Această întoarcere a transcendentului, nu ca o forță transcendentală administrabilă de către intermediari, se numeşte traducere radicală. Traducerea radicală este transcendență reciprocă: ea înseamnă a deveni celălalt după transcenderea credinței în celălalt.
Pasul e decisiv. El este ca o traversare a fanteziei că există o traducere absolută, perfectă, care ar putea să îl mulțumească pe Marele Celălalt. Dar, ne spune CAM mințindu-ne, nu vom avea niciodată o astfel de traducere. Nu vom ajunge niciodată să credem în celălalt atât de tare încât să ne instaureze complet pe scaunul nostru de traducător.
Corpul nostru, materialitatea noastră, înainte de toate!
Când ne spune adevărul, CAM ne arată că suntem rizomi orbi cu sine înșiși:
Acest sol, acest „subsub“, orb la „sine însuși“ ca Mamele goetheene, generează subiecţi a căror devenire traversează rizomi și hărți. Această alunecare, această mişcare continuă precum e cea a judecăţii estetice la Kant, se numește translatio.
Din nou, un adevăr orbitor, care ne i-a mințile. Și nu sunt autoironic, da, înaintăm ca Oedip, orbi la ceea ce ni se întâmplă, pentru ca mai târziu să ne propunem ca subiecți. Devenim subiecți împotriva noastră, a eurilor noastre care se propun ca borne ferme ale cunoașterii.
Dar lăsați-mă să fiu cu adevărat paranoic, sau mai bine spus, paranoic-critic! Nu voi spune ca Dalí că sunt un geniu, bineînțeles. Dar traducerea e un proces în care subiectul nu este în mod simplu lumea substanței în care călătorim.
CAM ne spune:
Translaţia dintre subiectus și subiectum, deci dintre subiectul supus limbajului și subiectul care înţelege limbajul, este exercițiul neîncetat care constituie traducerea radicală.
CAM ne invită la un festival al alunecării neîncetate, unde subiectul este divizat și unde nu există structuri anterioare care să permită opriri. Dar suntem înconjurați de subiecți-stăpâni, eu tocmai îi și scriu unuia, pentru că trebuie să mă opresc din propria alunecare.
Subiectul este o carcasă goală, un spirit în forma unui os, care nu este doar un spațiu navigabil, așa cum ne arată CAM. El e mai degrabă o carcasă fără sens, lumea lamellei de care ne vorbea Lacan, un paradox pe care nu îl putem vedea direct, pentru că am orbi, așa cum a făcut-o bunul nostru Oedip. Tocmai în acest moment al opririi, al momentului când cuvântul tradus e pus pe hârtie, putem să observăm că avem un semnificant. Ar trebuie să înțelegem că exercițiul neîncetat și imobilizarea într-un cuvânt sunt două fețe ale monedei, care nu se vor întâlni niciodată. Și poate de asta ar trebui să ne bucurăm cu adevărat, să sărbătorim imposibilul.
4. Walter Benjamin da, dar altul pe care îl credem că îl vedem
Dacă Călin-Andrei Mihăilescu ne spune adevărul în forma unei minciuni, când ne va spune el de fapt adevărul? Ei bine, el o face atunci când minte, nu când spune adevărul. Atunci vedem cum este adevărul lui CAM cu adevărat, orbitor.
Să luăm un detaliu care pare minor. Ni se spune într-o notă de subsol:
Verfremdung. Brecht, care foloseşte acest termen, central esteticii lui, în repetate rânduri, îl va influenţa esenţial pe Benjamin, dar după ce acesta terminase eseul despre traducere.
Noi știm că Benjamin a scris The Task of Translator în 1921 și l-a publicat într-un text despre Baudelaire în 1923. Asja Lacis i-a făcut cunoștință lui Benjamin lui Brecht în 1924 în Berlin (ne spune Edmund Wisla).
Ceea ce ne spune CAM—atribuind o întâlnire din 1924 unei date mai recente, cum ar fi 1921, care l-ar fi influențat decisiv pe Benjamin pentru a folosi termenul „înstrăinare”—este o metodă. Benjamin nu a ajuns cu adevărat să fie Benjamin pentru CAM decât atunci când i-a intrat în inconștient, când i-a modificat datele minții, când a produs scurtcircuitări cu adevărat profunde. Acolo unde este Id-ul trebuie să apară și subiectul CAM, și acolo a apărut!
Metoda pe care o inaugurează el aici, pe care eu o pun în tradiția paranoic-critică, este că nu trebuie căutat ce spune Benjamin cu adevărat acolo unde vorbește de traducere, ci în altă parte, acolo unde nu vorbește direct. Benjamin vorbește mai puternic despre traducere în eseul despre suprarealism în 1929 decât în eseul din 1921. Altfel spus, ne spune adevărul când ideea de traducere i-a intrat cu adevărat în minte, când l-a făcut să piardă câteva lucruri pe care le lua de-a gata, atunci când scria în 1921.
Cum ne schimbă asta ideile despre traducerea radicală?
1. Traducerea radicală este experiența savurării libertății, fără nici un calcul pragmatic
CAM ne spune că traducerea radicală se face prin înnoiri barbare, prin înstrăinarea limbii în care se traduce. Înstrăinezi germana prin putreziciunea de ghetou a limbii lui Kafka.
Fals!
Iată ce ne spune Benjamin cu adevărat despre traducere plecând de la eseul despre suprarealism. El ne spune că cea mai puternică tehnică literară se bazează pe libertate. De la Bakunin, Europa nu a avut un concept radical al libertății. Suprarealiștii îl au acum, nu?
Ce înseamnă libertatea pentru traducerea radicală? Înseamnă o relație completă cu pulsiunea adică „libertatea trebuie să fie savurată fără restricții în toată deplinătatea ei fără niciun calcul pragmatic, atât timp cât durează”2. Această libertate absolută trebuie și ea legată de alte experiențe revoluționare, cum sunt partea dictatorială a revoluției. De aici urmează câștigarea energiilor intoxicării pentru revoluție. Traducerea cu adevărat radicală s-ar baza pe ce numește Benjamin iluminările profunde ale gândirii.
De ce?
Pentru că cea mai pasionată explorare a hașișului nu ne învață nici jumătate despre gândire (care este eminamente narcotică) cât iluminarea profundă a gândirii ne va învăța despre transele cu hașiș.3
Pe scurt, traducerea este teorie, este subiectul negativității care schimbă limba în care traduci. O faci prin înstrăinare, o faci prin înnoiri barbare, dar astea provin din funcția gândirii, din subiectul care este o carcasă goală.
2. Traducerea radicală este un ceas deșteptător care sună în fiecare minut pentru șaizeci de secunde
CAM ne spune că
Traducerea radicală – focul încrucișat al transcendenței reciproce a subiectus-ului și subiectum-ului, al țintei și sursei, și al interstițiilor și superstițiilor – nu participă la învârtelile acestui glob supus tehnologiilor și echivalentelor lor generale.
Iată de fapt ce ne spune profesorul Mihăilescu, fără să o știe.
El ne vorbește despre Benjamin cu adevărat când nu ne spune că traducerea ar trebui să fie „organizare a pesimismului” (217).
De aici va urma parafraza mea la textul lui Benjamin:
Traducerea radicală nu ar însemna nimic altceva decât să scoți metafora morală din politică și să descoperi în spațiul acțiunii politice spațiul imaginii sută la sută. Traducătorul trebuie să spună glume. În glumă, în înjurătură, în neînțelegere, în toate cazurile în care o acțiune își avansează propria imagine și există, absorbind-o și consumând-o, atunci spațiul imaginii e deschis.
Numai atunci când în tehnologie corpul și imaginea spațiului se întrepătrund astfel încât toată tensiunea revoluționară devine inervarea corpului colectiv, și toate inervările corporale ale colectivului devin o scurgere revoluționară, atunci realitatea a reușit să se transceadă în măsura în care ne-o cere Manifestul Partidului Comunist.
Sarcina translatorului rămâne, ce ne spune Benjamin că suprarealiștii au înțeles să fie, adică
un ceas deșteptător care sună în fiecare minut pentru șaizeci de secunde.4
3. Traducerea radicală este pesimismul absolut
Benjamin ne spune că suprarealismul a ajuns cel mai aproape de răspunsul comunist, și anume pesimism pe toată linia.
Ce este traducerea radicală:
Neîncrederea în soarta literaturii, neîncrederea în soarta libertății, neîncrederea în soarta umanității europene, și chiar și mai mult, neîncrederea în nicio reconciliere: între clase, între națiuni, între indivizi.5
- Toate citatele din Călin-Andrei Mihăilescu se referă la textul său, „Traducere radicală”, publicat în Matca, și accesibil aici. ↩︎
- Benjamin, Walter. Selected Writings, 2:1, 215. ↩︎
- Ibid., 216. ↩︎
- Benjamin, 218. ↩︎
- Ibid., 216-17. ↩︎
Imagine reprezentativă: “Dinosaur”, John Margolies, 1991
