O ieșire din semnificația inițială a termenului (æs alienum – datorie) ne-o propune și ne-o întinde, ca-ntr-o poezie pe pâine, Mihók Tamás în cel mai recent volum al său (æs alienum, Casa de Editură Max Blecher, 2024). Alternanța semnificației prime se transformă într-un buchet de sensuri distincte. O trecere în trecere, univers în univers, stare în stare. æs alienum este o trepidație resimțită visceral, pe niveluri.
Patru grupaje fac esența cărții, toate denumite în siajul lexical al volumului anterior, Cuticular – probabil ca un fir narativ strict: radicular („de teama chiriei am tras fermoarul cortului“), tentacular („sacrificiul uman a fost minim“), reticular („zee sustenabilă, coboară-n corporație“), spectacular („e weekend în parcarea dintre monoliți“) – întocmai ca într-un soi de autoironie, asupra căreia se pune stigmatul trecerii dintr-un univers de stază în altul.
Povestea pe înțelesul tuturor: Ardeleanul merge la București. Ardeleanul ungur merge la București să stea, să locuiască în zona de campare a generalului Bercsényi. Ardeleanul ungur, absolvent de filo română–engleză, scriitor, marchează confruntarea cu o trepidantă realitate îmbibată în viteza intensității și a densității lucrurilor întâmplate în timp scurt, printre repere de meta-limbaje și jargoane multe pe metrul pătrat. Se constată o ieșire din nodul primordial al unei stări de confort poetic. Consecința lucrurilor: scrisul lui Mihók Tamás devine ermetic, sacadat, întrerupt. O junglă a lumii bruiază sufletul creator, îl forțează în creuzeturi care îi ștanțează scrisul. Dar scriitura trebuie să iasă. Presiunea cu care ies aburii poetici face să șuiere ca o locomotivă în gară.
Ce e nou la Tomi în poezie? Bruiajele dese ale cotidianului din megalopolis forțează esențializarea, distilatul de imagine, presiunea aproape tactilă la lectură. Ruperea în bucăți a unui discurs poetic care, odinioară, ar fi fost dintr-o bucată. Avantaj: posibilitatea receptării rapide, frugale – cum ai mânca la fast food – iar seara, în oboseala întunecată, te întrebi: oare ce am mâncat astăzi? Oare am mâncat astăzi??: „(…) am scrutat cristoși sfrijiți atârnând/ c-un singur omoplat de cruce/ fântâni otrăvite de primari în funcție/ ogrăzi fără câine/ populate de pălămidă și mohor/ acoperișuri/ cu structuri roase de carii/ și fără coș// familii de romi se aciuau/ ba la magazin/ ba subt streșinile bisericilor penticostale/ își clătinau capetele-clop cu iuțeală/ pocneau din degete ca niște gospodari/ satisfăcuți de recoltă/ avansau împinși de onomatopee/ superlative apelative// am scrutat haine întinse pe gard/ bluzițe roz cingătoare/ cămăși chiloți/ sticle borțoase la gura pârâului/ și la marginea holdelor/ plozi cu solzi tuciurii pe stabilopozi/ acolo unde am intuit marea/ retrasă acum trei ere în geosferă// pe toate le-am scrutat/ nici al locului nici venetic/și/ odată revenit/ să vă strecor în kit/ n-am reușit nimic“ („rural transylvania“).
Paradoxal, presiunile unei vieți corporatiste refugiază eul auctorial în zona de tihnă a amintirilor – în punctul de sprijin din spații mai puțin bântuite de frigurile trăitului inerțial, între sarcini diferite cu viteze și densități mari. Astfel, apar prilejuri de aduceri aminte, de zăbovit în spații unde trepidația prezentă e doar o urmă de iluzie: „(…) cel mai mult îmi plac hăurile/ în care ajung unele beții colective/ acolo e călduț ca într-o telegondolă/ din care tocma au coborât turiștii/ într-o zi ploioasă mediocră// îmi plac hăurile/ cel mai mult îmi plac/ am văzut unul recent/ era populat de arbuști/ pământul – argilos/ roci pe ici-colo/ l-am întrebat pe însoțitor/ dacă și-ar da subconștientul terfelit/ ciomăgirile încasate/ pe un vulcan stins/ habar m-avea/ dar îl salvau râsetele// nimeni dintre cheflii/ nu-și mai amintește nimic/ nici asistentul prof la universitate/ nici liceeni după bac/ pentru că niciunul nu vrea să fie acolo/ pe balconul din curtea interioară/ a clădirii de patrimoniu/ care după restaurare/ nu va mai putea găzdui cârciuma/ nimeni // dar ei continuă de acolo/ de unde i-au suspendat părinții/ dar ei continuă de acolo/ de unde i-a atârnat statul/ își tocesc coatele pe balustradă/ fiindcă nu-s în stare să fie altundeva/ fiindcă s-au suflecat în culise până la sânge“ („moszkva cafe“).
O stare suspendată în tihnă, o stare de pendu – ca o frescă în imponderabilitate. Dar o imponderabilitate întreruptă, ca o scenă de film oprită de regizorul furios că nu-i iese „ca-n viață“. O astfel de stare ne sugerează Mihók Tamás în acest poem remarcabil. O stază în fragmente, cum ai privi la Rondul de noapte, încercând să identifici fiecare personaj din gardă și, mai ales, unde se află pictorul strecurat în propriul tablou. Să identifici de unde se revarsă tihna în această fotografie a suspensiei. Cadrele se lărgesc, se micșorează, urmând o succesiune a vitezei cu care lucrurile se succed în timp. Profesorii sunt tineri, studenții sunt niște copii de gimnaziu. Nu mai e loc de distanță – căldura trupurilor face corp comun, de parcă viitorul omenirii se izbește de ceva solid în față.
Acest æs alienum, această datorie „pe caiet“, e transcrisă în carte ca și cum fiecare dintre noi ar trebui să ne vedem recunoscători momentelor de tihnă pe care nu le-am realizat a fi astfel la timpul lor. Atât cât să jubilăm îndeajuns, cât să trăim o bucurie necesară și suficientă, din care să ne hrănim în această ulterioritate condensată la maximum, numită „viața pe fugă“. Mihók Tamás reușește cu brio să ne facă atenți, până la urmă, la clipa prezentă – aceea pe care atât de frumos o susura Robin Williams în Dead Poets Society: „Seize the day!“
