Cum te poate ajuta faptul că nu știi să schiezi în a ajunge să vezi o piesă într-un teatru antic din Grecia? Pare o întrebare absurdă, ce-i drept, însă dacă veți citi rândurile ce urmează veți constata că există o înlănțuire de evenimente care leagă cele două – o inabilitate și o bucurie fără margini. Un fel de punte mișcătoare între un minus și un plus al vieții.
Ne-am început anul 2024 în călătorie, sperând că vorba din bătrâni – potrivit căreia ce faci de 1 ianuarie vei face tot anul – se va adeveri. Am străbătut cu mașina o bună parte din Bulgaria, pentru a-i oferi fiicei noastre câteva zile la schi în Bansko. Calitatea de spectatori la baza pârtiei s-a dovedit rapid a fi complet inutilă, cu atât mai mult cu cât Maria era însoțită de o fostă colegă de liceu și de părinții ei, toți schiori cu experiență, așa că am făcut ce știam mai bine: am deschis harta și am căutat trasee de hălăduială pentru următoarele două zile. Orașul grecesc Kavala (pe numele inițial, Neapolis) ne-a chemat tainic, cu vocea lui marină, cu mirosul imaginar al fostelor fabrici de tutun, dar și cu istoriile suprapuse ale vecinătăților lui. Locul primului botez săvârșit pe pământ european (cel al vânzătoarei de purpură, Lidia din Thyatira, cu toată casa ei), în proximitatea cetății antice de la Filippi, ne stârnea imaginația aducându-ne în memorie secvențe din Faptele Apostolilor. Dorința de a călca pe lespezile de piatră înșiruite pe Via Egnatia (numită astfel după proconsulul roman al Macedoniei – Gnaeus Egnatius – din perioada construirii ei, 146-120 î.Hr.), pentru a ne suprapune pașii peste cei de-acum aproape două milenii ai apostolului Pavel, a înclinat decisiv balanța.
Am petrecut o zi în situl arheologic de la Filippi (în denumirea căruia se odihnește chipul cuceritorului antic – Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare), vânând în plasa de fluturi a imaginației conturul de odinioară al unor clădiri din care astăzi se văd mai mult ruine. Zidurile cetății, forumul, teatrul, cele trei bazilici – toate au povești de împărtășit și vor continua să o facă, întrucât excavațiile începute în 1914, sub conducerea Școlii franceze din Atena, continuă și astăzi, chiar dacă echipele de arheologi s-au tot schimbat de-a lungul acestui secol de investigații. Ultima oprire, chiar înainte de închidere, a fost în teatrul construit în vremea lui Filip al II-lea și modificat de romani pentru a putea prezenta lupte cu fiare și gladiatori. Cocoțată pe unul dintre blocurile de piatră din cavea semicirculară, am încercat să mă închipui în timpul unei tragedii, privind concentrată către scenă. Un an și jumătate mai târziu, la finele lui iulie 2025, am ajuns din nou în Kavala și dorința mi s-a împlinit: am cumpărat bilete la Antigona lui Sofocle în amfiteatrul antic din Filippi.
Cu o seară înainte de a merge la spectacol, am căutat pe internet pdf-ul piesei și am recitit-o, cred că nu o mai făcusem din studenție. În contextul actual, al războaielor din Ucraina și din Gaza, textul mi s-a părut cutremurător de actual, deși tragedia din ciclul teban a fost scrisă la mijlocul veacului al V-lea î.Hr. Înfruntarea dintre cei doi frați – Eteocle și Polinice – soldată cu moartea amândurora și decizia Antigonei de a-l înmormânta, împotriva decretului lui Creon (unchiul lor, devenit noul rege al Tebei), și pe fratele considerat a fi trădător, căci venise cu o armată străină să cucerească cetatea, antrenează un șir lung de sfârșituri dureroase: moartea Antigonei, urmată de cea a logodnicului ei, Hemon, și, ulterior, de sinuciderea mamei acestuia, Euridice (soția lui Creon). Condamnarea vehementă a oricărei forme de tiranie accentuează modernitatea discursului, justificând pe deplin includerea piesei în rândul celor care alcătuiesc programul festivalului de teatru din acest an (inaugurat în 1957 și ajuns la ediția cu numărul 68, desfășurată între 2 iulie și 7 septembrie 2025, sub conducerea Evei Oikonomou Vamvaka, directoarea artistică a Teatrului Municipal și Regional din Kavala).
26 iulie, ora 21,30, câteva mii de oameni așteaptă în teatrul antic din Filippi să înceapă reprezentația care a prins contur sub bagheta scriitorului și regizorului Themis Moumoulidis. Cei familiarizați cu locul și-au adus perne pe care să se așeze, căci blocurile dreptunghiulare de piatră nu sunt chiar cel mai confortabil fotoliu, dar emoția șterge orice inconvenient al trupului. După vreun sfert de oră, când întunericul a îmbrățișat deja mulțimea adunată în amfiteatru, au intrat în scenă unul câte unul actorii, în aplauzele publicului. Îmi rotesc uimită privirile: e o liniște perfectă, spectatorii par a nu respira, acustica e foarte bună și replicile personajelor zboară aiuritor peste creștetele noastre. Nu înțeleg cuvintele, sonoritățile limbii grecești îmi aduc însă în ureche un amestec de filosofie, matematică și poezie, așa că ascult încordată, ca și cum aș participa la un ritual sacru, într-un idiom vag cunoscut.
Decorurile și recuzita sunt minimaliste, doar cât să sugereze cadavrele celor uciși și separarea lumilor. Actorii fac gesturi puține și uneori îți creează impresia unor automatisme corporale, care potențează discursurile. Confruntarea dintre Antigona și Creon dezvăluie verticalitatea fiicei lui Oedip, care își asumă pe deplin consecințele deciziei de a reda țărânei trupul mort al fratelui ei, Polinice. Antigona este, așa cum s-a scris în repetate rânduri, o eroină aflată cu un pas înaintea timpului ei, liberă de constrângerile societale, acționând doar sub impulsul devotamentului fratern și al legilor nescrise ale vieții și ale morții, mai puternice decât orice rânduieli ale cetății și ale conducătorului ei. Personajul pare a fi dăltuit din marmura conștiinței, pe care întemnițarea sau moartea nu o pot eroda. Dragostea ei trece dincolo de instinctul de conservare, propunând o lecție de altruism pe care, la aproape două milenii și jumătate distanță de momentul în care Sofocle a gândit tragedia, umanitatea încă o mai are de învățat.
În rezonanță perfectă cu modelul propus prin Antigona este și motto-ul ediției din 2025 a festivalului de teatru. El este împrumutat din ultima scriere a lui Chronis Missios (autor născut în Kavala în 1930, într-o familie de muncitori dintr-o fabrică de tutun) și apare ca o paradoxală și imposibilă operație aritmetică: 8-3 = 11. Logica darului se dovedește a fi mai puternică decât raționamentul matematic, după cum devotamentul față de fratele mort transgresează orice teamă sau neputință, pentru cea născută – după cum afirmă – ca să aducă în lume iubire, nu ură.
Noaptea adâncă și înstelată curge peste amfiteatrul din Filippi, sunt una dintre miile de spectatori care se scaldă în frumusețea tragică a acestei piese și nu pot să nu fac un exercițiu de imaginație doar pentru bucuria jocului lăuntric. Încerc să mă găsesc în alte locuri și timpuri, privind înspre Antigona cu ochii, urechile și sensibilitatea unei făpturi decupate din povești și cronologii diferite, cu regulile lor specifice de înțelegere a realității. Un vers din textul lui Sofocle, ascuns prin ierburile înalte ale memoriei, primește acum o scânteiere în plus: „În lume-s multe mari minuni / mai mari ca omul însă nu-s“.
Chiar dacă gestul curajos al Antigonei nu va schimba lumea, ea refuză cu obstinație să se supună hotărârii lui Creon, ca și cum ar intui că singurul teritoriu pe care îl poate salva, păstrându-l intact, este cel interior. Aproape 2 500 de ani mai târziu, Chronis Missios va exprima aceeași idee, afirmând cu tristețe că generația lui nu a reușit să schimbe lumea, dar măcar el nu i-a îngăduit lumii să-l schimbe.
Spectatorii părăsesc în liniște blocurile de piatră din cavea și curg ca un șuvoi uman către ieșire. Mă uit înspre cer, apoi la scenă și, în final, ochii mi se agață de sacoșa din material textil galben (cumpărată ca semn că am fost aici, pentru mai târziu, când întâmplarea aceasta mi se va părea ireală), pe care scrie cu negru – 8-3 = 11 – și mă întreb de ce ne e atât de greu să înțelegem acest adevăr simplu și universal: dăruind, vei dobândi. Sofocle o știa și i-a îngăduit Antigonei să ne dezvăluie și nouă acest adevăr. Chiar cu prețul propriei vieți de eroină, jucată de-atâtea mii și mii de ori în nenumărate colțuri ale unei lumi care alege mai departe vrajba și moartea, de parcă n-ar fi primit niciun avertisment.
Apollonia Lybie, 2007, Joseph-Koudelka
