Teatrul lui Matei Vișniec a cunoscut numeroase prefaceri, de la optzecism, la formulele care l-au consacrat și i-au asigurat celebritatea în cele mai bine de cinci decenii de activitate literară și teatrală. Dramaturgia sa a stat sub semnul unor etichete convenabile, dar care s-au dovedit repede neîncăpătoare sau numai parțial justificate, la fel ca în cazul oricărei opere valoroase. Mi s-a părut întotdeauna fascinant că textele sale de teatru și-au găsit publicul atât de divers într-un pact încheiat pe dată cu „cititorul ideal“ – fie că acesta era licean, student, critic literar sau de teatru, om pasionat de dramaturgie sau de scena teatrală (din România, Franța, Ungaria, Italia, Grecia, Japonia sau de aiurea).
De egală importanță e faptul că piesele sale se citesc cu plăcere, că stau bine în pagină. Ele au în primul rând calitatea de texte literare care invită la complicități hermeneutice, la lecturi multistratificate, incită la visare. Teatrul său este, în egală măsură, citit și jucat. Firesc, sunt texte pe care Vișniec le-a scris și apoi au fost montate, dar și texte care au făcut traseul invers, gândite „la comandă“, pentru anumite companii teatrale și care, abia după montări, s-au cuibărit în pagini de literatură. Sunt scrise într-un limbaj care vorbește despre universalul ființei umane, despre regăsirile sau detașările de sine, despre oroare și frumusețe. Cititorii sunt parteneri, la fel și regizorii și actorii care i-au purtat în spectacole în întreaga lume (nu e nicio exagerare sau o formulă encomiastică – e o realitate atent documentată).
Există piese semnate de Matei Vișniec pe care le folosim ca exemplificări atunci când vorbim despre un posibil „proces al comunismului prin teatru“. Regăsim în ele peisajul sordid al lipsei de libertate, al (auto)cenzurii, al gândirii duble, al modelelor care au arătat că subzistența, supraviețuirea și traiul se declinau diferit. Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Richard al III-lea se interzice sau Scene din viața lui Meyerhold ori Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre (adunate laolaltă în volum) au cunoscut montări (cu precădere Istoria povestită pentru bolnavii mintal), iar succesul lor se datorează, cu siguranță, și faptului că textele vorbesc – fără a fi militante – despre pericolul utopiilor și al ideologiilor, aducând aproape de cititor/spectator personaje cu caracter exemplar.
Și în aceste texte, dar, aproape fără excepție, în întreaga dramaturgie a lui Matei Vișniec, râsul-plânsul însoțește lectura. Râzi cu poftă până când nodul din gât, instalat pe nebănuite, devine atât de mare, încât simți că balansul se schimbă, iar umorul e vehicul care te poartă abil și nebănuit pe rollercoasterul de emoții. Ambiguitatea are nuanțe bine lucrate, subtil acordate. Ele conduc către idei fundamentale, mai valabile azi decât oricând: nebunia de a gândi cu propria minte, manipularea grosolană a adevărului, spălarea pe creier, rescrierea istoriei, formele multiple și multiplicate ale răului, dictaturile de orice tip, uniformizarea, „u-to-pi-a” în care ești forțat ca individ (și apoi ca națiune) să crezi.
Există, apoi, textele care stau nehotărâte la granița dintre poezie și dramaturgie. Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt, Scrisori de dragoste către o prințesă chineză sau Cum am dresat un melc pe sânii tăi, module din Teatrul-descompus sau omul-ladă de gunoi, Omul cu o singură aripă, Marile maree, Călătorul prin ploaie, module din Teatru vag și din Despre tandrețe – iată și numai câteva exemple de piese care se citesc și pentru bucuria limbajului, pentru subtilitatea inserției lirice, a cuvântului rostit, turnat în formă de poet și sculptat de dramaturg. Suntem, în majoritatea pieselor din universul lui Matei Vișniec, într-o zonă în care revărsările poetice în pagina de teatru sunt evidente, iar pagina capătă datorită lor o notă de insolit în plus. Dar fenomenul există și invers – „dramatismul” unora dintre poemele sale este și el bine cunoscut și îndelung analizat. Ca formulă, revin justețea replicii, fraza surprinzătoare, efervescența sau permanența cuvântului potrivit.
Textele de teatru care se regăsesc frecvent pe afiș sunt dedicate războiului (sau îl au ca fundal). Poate cea mai jucată dintre ele este Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia. Potențialul actoricesc e pus în valoare prin partituri feminine generoase, iar impactul emoțional are mereu forța scontată. I se adaugă Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals, Caii la fereastră, Cabaretul Dada (piesă în vrac și în lucru permanent), Depanatorul, Dinții, Imaginează-ți că ești Dumnezeu, Recviem – într-un teritoriu definit de urgențele lumii, de o contemporaneitate care irigă textele, adăugând o zonă imediat recognoscibilă, pulsând de noutate. Cele mai multe dintre ele sunt născute din materia primă analizată mai întâi de jurnalistul Matei Vișniec, care extrage evenimentul cu caracter dramaturgic înnobilându-l literar. Imaginile ororii se întipăresc una după alta. Ironia, cinismul, grotescul se infiltrează în instrumentarul dramaturgului. Textele își păstrează caracterul de declanșator al emoției umane și al celei artistice.
O direcție relativ nouă este cea a literaturii pentru copii: Extraterestrul care voia ca amintire o pijama (cu două montări în România realizate aproape simultan în două teatre diferite), despre bulgării de timp pe care părinții (nu) îi oferă copiilor – având ca punct de plecare generațiile întregi de copii care nu sunt crescuți de părinții lor – plecați la muncă în străinătate. E un text care are o notă apăsată ușor moralizatoare, și prin subtitlul său, Povești de adormit copiii și de trezit, ușor, părinții. Tot în linia textelor pentru cititori mai mici (însă, cred, doar aparent) se înscriu și Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele (cu montări succesive în teatrele din România), Capra, Iedul cel mic și Cumătra Lupoaică, Povestea regelui supărat pe clovn și Cu vaporul printre stele. Tonul ludic capătă nuanțe grave, se înseninează, pune pe gânduri, conduce eliberator înspre jubilație.
Paginile în sine sunt impecabil scrise, satisfăcând cerințele celui mai exigent critic sau cititor. Ele impun, cu fiecare text, trăsături precum subtilitatea limbajului, pofta de joc, densitatea scriiturii, maniera de construcție a personajului, alegerea nucleelor tematice, permanența imaginii-șoc sau a seducătoarelor evadări în poetic.
Cu siguranță, fiecare cititor al lui Vișniec are propriile preferințe. Asta și pentru că opera invită la libertatea totală a interpretării și a dialogului. Poți deschide la întâmplare orice pagină de teatru și regăsești, ca prin lentila unui microscop, mărci stilistice și teme care te provoacă, te incită la analiză sau doar la reflecție. Există mai multe constante ale textelor lui Vișniec: tematizarea așteptării, jocul cu convențiile, racordul la realitatea imediată, stranietatea insinuată prin situație sau limbaj, zona de absurd (care depășește sertarul dedicat „teatrului absurdului”), apelul la timpul distorsionat sau la teritoriile de trecere, ororile dublate de frumusețe.
Sunt un cititor de cursă lungă al dramaturgiei lui Matei Vișniec, și tocmai de aceea mi-e greu să întocmesc un top personal. Revin cu bucurie la textele din prima etapă a scrisului său. Recitesc mereu, cu înnoită surprindere, contemplând abisalul ființei, dar și mecanismele de construcție Groapa din tavan, Și cu violoncelul ce facem?, Ultimul Godot, Sufleorul fricii, Buzunarul cu pâine, Trei nopți cu Madox, Păianjenul în rană – texte în care mizele și căutările estetice sunt la vedere, deși, paradoxal, acest fapt le conferă un grad sporit de mister. Mă întorc periodic și la Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal și la Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre pentru a vedea cum trecerea timpului nu face decât să lumineze și mai pregnant evidența argumentației. Apoi, la toboganele ludice și degradeurile ființei, decrepitudinea și adevărurile profund umane din Angajare de clovn (un hit absolut în ceea ce privește montările) și, obligatoriu, la Teatrul-descompus sau Omul ladă-de-gunoi – unde suita de module te poartă stilistic, tematic prin universul compact, ca printr-un oraș-fantomă, perfect reprezentativ pentru teme care revin în buclă. Prin urmare, sunt mereu pregătită cu un titlu sau altul în minte, la întâlnirea cu un cititor nehotărât, cu un actor care își caută un text pentru o monodramă sau cu un regizor care ar vrea să gândească o propunere „camerală” sau una de proporții plecând de la „un Vișniec“.
Sunt texte de care m-am apropiat ca dramaturg de spectacol și am înțeles armătura care premerge viziunea regizorală asupra pieselor lui Vișniec. Am avut bucuria de a lucra pe textele sale cu doi mari regizori, Balázs Zoltán, cu trupa de la Maladype Színház, la Budapesta, pentru spectacolul Dada Cabaret și cu Szabó K. István, la Occidental Express, cu compania Trap Door (Chicago) – e un fascinant atelier de creație ce se naște din două limbaje care se contopesc fără a se pierde, ci se potențează. Lor li se adaugă o experiență fabuloasă de laborator – traducerea din limba franceză a textelor lui Matei Vișniec Scrisori de dragoste, Cum am dresat un melc pe sânii tăi în limba română – în care universul de cuvinte a dobândit carnalitate. Paginile sunt de-o uimitoare frumusețe, delicate și rafinate – un privilegiu și o bucurie pentru minte și suflet.
Un atu major al lui Matei Vișniec îl reprezintă și titlurile – adeseori, niște poeme în sine: uneori descriptive, alteori, narative – dar întotdeauna, concomitent, un prilej de a ascunde și unul de a revela. Scriam cu altă ocazie că piesele lui Matei Vișniec se cer „recitite“ de la bun început. Ele invită la complicitate, te fac să ascuți creioanele hermeneutice, te învăluie în mister și în văluri de seducție.
Imagine reprezentativă: Rich Port (A Travel Picture), Paul Klee, 1938
