Laura își taie părul

Start

Blond auriu, lung până la jumătatea spatelui și ondulat cât să pară mereu mulțumitor de aranjat, suficient de răvășit, părul Laurei întorcea deopotrivă capetele bărbaților și ale femeilor pe stradă. Și-l îngrijea cu atenție, la fel cum se ocupa cu metodă de unghii, buze și piele în fiecare după-amiază de sâmbătă, ziua de spa, cum îi spuneam noi, celelalte colege de cameră, ridicând din umeri deznădăjduite. Era greu să îți găsești un pic de spațiu sau liniște în camera și-așa înghesuită, dacă aveai ghinionul să nu poți fugi din cămin în ceasurile acelea, fiindcă te împiedicai la tot pasul de Laura care își făcea o mască cu miere și cafea pentru ten, de Laura care stătea în baie o oră pentru ca uleiurile esențiale să aibă timp să îi hidrateze pulpele cu piele, îngrozitor de uscată, dragă, după cum zicea afectat, de Laura care îți cerea pe un ton plângăcios să oprești plita fiindcă căldura excesivă îi provoca acnee. Dar părul, părul, în special, era mândria ei. Își spăla mai întâi scalpul cu un șampon antimătreață, apoi pletele, cu un alt șampon pentru hidratare și îngrijire, la sfârșit aplica balsamul, se usca natural – nu știți că aerul fierbinte despică vârfurile – apoi rula cu grijă fiecare șuviță în fâșii de staniol foșnitor, le dădea cu fixativ, își punea o plasă de coafor în cap și dormea așa toată noaptea, pe spate, fără să se miște un centimetru la dreapta sau la stânga. Foșnetul staniolului și ușoarele ei icnete de durere, îi înțepenea gâtul după ce stătea câteva ore în aceeași poziție, mă țineau trează până la orele mici ale dimineții.

Toate ne aranjam, nu ieșeam din cameră fără să ne dăm măcar cu rimel pe gene și balsam pe buze – traiul între fete accentua micile cochetării – dar ea exagera cu ritualurile astea fixe care durau cel puțin jumătate de zi. Ce-i drept, eforturile îi erau răsplătite – era impecabilă ori de câte ori pleca pe undeva în paltonul maro, cambrat pe talie, cu geanta neagră, elegantă, pe umăr și coama de păr auriu, pieptănată și pomădată cu grijă, ca blana unei pisici de rasă, răsfirându-i-se pe umeri. Țac-țac făceau toculețele înalte de cel puțin patru-cinci centimetri, clac ușa când o deschidea, pa-pa ne făcea semn peste umăr cu mâna înmănușată în piele și dusă era, întotdeauna prima la facultate, în asociația studențească în care ne înscriseserăm, în turmă, toate boboacele din cameră, și oriunde avea treabă, mereu prezentă, mereu amabilă și eficientă, fără vreo sclipire aparte, ca o floare de ghiveci bine plivită de toate buruienile curiozității și greșelii. 

 O toleram fiindcă scria îngrijit, lucru care m-a salvat, pe mine una, la multe examene unde nu călcasem pe la seminarii iar bunica ei făcea niște găluște cu prune bune de te lingeai pe degete, pe care Laura, întotdeauna atentă la siluetă, ni le dăruia de cum intra pe ușa camerei, cărând, pe brațul drept, sacoșa neagră – evident, o paporniță de rafie, cum primeam toate celelalte, nu ar fi fost stilul ei – cu mâncarea pe care o primea de la mecanicul de locomotivă, în fiecare sâmbătă. Găseam oarecum romantic faptul că pachetele ei veneau cu trenul și nu, cum mi se întâmpla mie, cu un autocar ce tremura din toate balamalele, pe care îl așteptam cel puțin o jumătate de oră, în autogară. Cred că ăsta era singurul lucru care mi se părea interesant la ea. 

În sâmbăta aceea, prima de după sesiune, am ieșit din casă devreme, hotărâtă să nu mă întorc până la căderea nopții. Vorbisem cu o prietenă să mergem la o cafea și apoi în club. Nu ne mai văzuserăm demult, așa că speram că vom avea ce povesti până mult după ora de culcare a Laurei. 

– Ai grijă, în seara asta va fi furtună, m-a avertizat paznicul când am ieșit pe poarta campusului.

Am dat din cap și am zâmbit. Mi-am înfundat gâtul în gulerul gecii groase, am tras căciula mai bine pe urechi și am pornit înainte, călcând apăsat. Poate doar o tornadă să mă fi făcut să mă întorc, nu un vânticel bezmetic care mirosea a zăpadă. Am luat-o pe drumul obișnuit, spre stația de metrou. Pe drum, m-a sunat Corina.

– Scuze, nu mai pot să ajung. A căzut un copac pe linia de tramvai. Tata s-a panicat și mi-a interzis sa ies din casă.

Am oftat și am privit în jur. Vântul bătea puternic, dansând haotic cu fulgii mari de zăpadă. Crucea verde a farmaciei de la colț licărea intermitent și câteva pungi de plastic se învârteau în mijlocul rondului de la intersecție, la înălțimea ochilor mei. Nici țipenie de mașină sau om pe stradă. O creangă uscată a căzut cu zgomot pe trotuar, la doi pași de mine. M-am încordat de spaimă și am făcut câțiva pași pe carosabil. Poate nu era o idee proastă să mă întorc, chit că asta însemna să petrec sâmbăta cu Laura. Eram doar noi două în cameră, celelalte fete plecaseră acasă în weekend. M-am oprit la magazinul de lângă poarta campusului să-mi iau un sandvici și o Cola și am fugit spre clădirea înaltă, solidă, în care locuiam. 

În cameră era întuneric. Laura nu se vedea pe nicăieri. Mi-am mâncat încet sandviciul, așezată la masa mare, din mijlocul camerei, unde ne țineam calculatoarele și ne petreceam timpul mâncând, vorbind, învățând și bând cafea, apoi m-am așezat în pat, cu Un veac de singurătate într-o mână și sucul în cealaltă. Am citit neîntreruptă de nimeni câteva ceasuri. De obicei, eram atât de obosită încât adormeam imediat ce dădeam gata o frază. Pe la nouă seara, ușa s-a deschis și Laura a pășit încet în cameră. M-a salutat, apoi s-a descălțat, și-a lăsat paltonul și geanta în cuier și s-a închis în baie. Am ascultat câteva minute zgomotul apei curgând, blestemându-mi lipsa de prevedere: trebuia să fac duș și să mă spăl pe dinți imediat ce terminasem de mâncat. Spre mirarea mea, Laura s-a întors după nici o jumătate de oră. Se băgase deja în pijamale și își strânsese părul într-o coadă împletită. Era palidă și încercănată.

– Ești bine? am întrebat, nevenindu-mi să-mi cred ochilor.

Anticipasem cu groază o noapte lungă de spa în locul după-amiezii pierdute, în chip necaracteristic ei, cine știe pe unde.

– Da, a șoptit de sub plapumă și a închis veioza de la capătul patului.

A doua zi, m-am trezit, ca de obicei în weekend, pe la unsprezece. Nu se auzea niciun zgomot. Am deschis ochii, încă somnoroasă și am verificat geografia camerei. Patul Laurei, așezat față în față cu al meu, era gol. Plapuma fusese mototolită într-un colt iar pătura aruncată pe jos. Ea stătea ghemuită pe scaunul din fața oglinzii, cu fața sprijinită în mâini. Își schimbase hainele. Purta un pulovăr lung până la jumătatea coapsei și o pereche de pantaloni largi, în carouri.

– Neața, am murmurat și mi-am dat seama că vocea îmi suna dogit.

– Bună, a răspuns, fără să se întoarcă.

Ca și cum glasul meu ar fi apăsat pe un buton nevăzut, a sărit de pe scaun și s-a îndreptat spre baxul cu Stalinskaya care ne bloca o parte din hol de vreo două luni, de când avuseserăm balul bobocilor și ne treziserăm cu o sponsorizare mult prea generoasă din partea lor. A scos o sticlă, a deschis-o, și și-a turnat o porție în cana de cafea.

M-am frecat la ochi. Laura era tot acolo, cu cana cu votcă în mână, așa că m-am ridicat și m-am dus la baie, fără să zic nimic. Poate încă dormeam și apa rece urma să mă aducă la realitate.

Când m-am întors, după ce m-am spălat energic pe față și nervos pe dinți, am găsit-o așezată din nou pe scaunul din fața oglinzii, cu forfecuța de unghii într-o mână și o șuviță blondă în alta. O buclă zăcea pe jos iar la tâmplă, chiar deasupra urechii, am zărit o porțiune de păr blond cenușiu ridicându-se în țepi la doi, trei centimetri de scalp.

– Ce faci? am strigat, speriată.

A ridicat fața spre mine. Avea o privire opacă, care îi înăsprea ochii verzi. A luat cana de pe măsuța de toaletă și a dat-o peste cap. A plescăit și s-a strâmbat.

– Îmi imaginam că e mai bună, când vă vedeam pe toți bând pahar după pahar, la petreceri.

– E bună dacă o combini cu altceva. Suc, lapte poate…

Am luat și eu un pahar de pe polița cu vase și mi-am turnat două degete de votcă și încă două degete de lapte peste. Suc de portocale, ca să-mi fac un cocktail, nu era, dar mergea și-așa. Aveam nevoie de un stimulent ca să pricep ce se întâmplă.

– Auzi, crezi că e adevărat că ți se lărgește dacă o faci cu mai mulți bărbați?

Am căscat gura larg, neștiind ce să zic.

Experiența mea sexuală se rezuma doar la Vasi, un tip cu un an mai mare decât mine, pe care îl cunoscusem într-o excursie, după Bac, și cu care mi-o trăsesem de câteva ori în vacanța de vară, înainte ca fiecare să plece la facultate într-un alt oraș iar el să descopere că fire invizibile îl leagă încă de fosta lui iubită. Vasi era înalt, cu plete până la umeri, și îmi scria poezii citite sau inventate pe hârtia trandafirilor roșii pe care mi-i aducea la fiecare întâlnire, făcându-mă deseori să mă simt nelalocul meu cu efuziunile lui lirice. Neavând alte repere, credeam că așa arată dragostea adevărată și îmi era rușine că nu puteam să îi egalez ardoarea. Făceam sex în apartamentul părinților lui, vinerea, odată la două săptămâni, când ei plecau să îi viziteze bunicii. La început mă duruse tot timpul, apoi mă duruse mai puțin, apoi începuse să îmi placă câteodată, dar nu observasem nicio altă schimbare semnificativă. Nici nu citisem despre vreuna în manualele de anatomie pe care le devorasem din scoarță-n scoarță, în vremea când credeam că vreau să dau la medicină.

Am simțit nevoia să iau încă o înghițitură de votcă.

– Mi-a zis mama asta, mai demult, a continuat, râzând nervos. Că dacă o faci cu mai mulți băieți, ți se lărgește și niciunuia nu-i va mai plăcea de tine.

Vocea Laurei m-a readus în cameră. Mie mama nu îmi zisese nimic, niciodată. Clasica poveste cu albinuțele și floricelele o auzisem, întâmplător, într-un film.

– Nu cred. De ce?

– Nu contează. Eram doar curioasă dacă știi. 

A ridicat din umeri și a luat o gură de votcă.

– Altceva voiam să te întreb. Mă ajuți și pe mine să mă tund?

– Să te tunzi?

Am privit-o neîncrezătoare.

– Da. Uite-așa!

Și-a înfășurat șuvița de păr în jurul degetului și a început să o ciopârțească anevoie cu forfecuța boantă, cu mânere roșii. 

– Oprește-te, am intervenit, ridicându-mă de pe scaunul pe care mă așezasem. De să faci asta? Îți stă bine așa.

– Am nevoie, a făcut o pauză ca pentru a-și aduce aminte cuvintele, am nevoie de ceva nou.

– Nu vrei să mergi la coafor? Uite, e unul aproape de noi, pe Occidentului, am zis, rozându-mi unghia de la degetul mare.

Era un gest urât, dar mă ajuta în situații de criză.

– Nu, a răspuns fără să se uite la mine și, hașc, o altă șuviță a căzut pe jos. 

Arăta de-a dreptul caraghios cu cele câteva smocuri de păr zbârlite pe tâmple și în frunte, dar nu părea că o interesează. Nu mai semăna deloc cu Laura pe care o știam. Cochetăria și afectarea dispăruseră, lăsând în urmă o ființă robotică, care își urma cu hotărâre de nezdruncinat planul. O vreme nu am mai zis nimic. Auzeam doar scârțâitul foarfecii și vedeam cum grămăjoara de pe podea creștea încet, dar constant.

– Ce-o să zică Marius despre asta? Știe?

Fusesem atât de buimăcită că uitasem de băiatul cu ochi mici, albaștri, nas lătăreț și brațe de culturist, pe care se mulau cămășile întotdeauna bine călcate, dar acum, că îmi adusesem aminte, eram dispusă să fac orice ca să o opresc pe Laura din nebunia ei, chiar să urc de la doi până la șase, unde stătea el, ca să îl aduc la noi, chit că mă enerva de moarte felul superior în care ne privea când venea în vizită. Eram convinsă că atunci când îi va trece criza mă va învinovăți pe mine că am lăsat-o să se mutileze așa.

În fond nu vorbisem prea multe cu el. Poate era de treabă.

– Nu mai e treaba lui, aproape că a țipat Laura. Nu am nevoie de ajutor decât în partea din spate. Acolo nu mă văd, a continuat pe un ton mai scăzut, ridicând spre mine aceeași privire opacă, apoi și-a turnat încă un pahar cu votcă. Dă-mi și mie niște lapte, te rog. Ah, și să știi că mai am niște găluște cu prune în dulap. Dacă vrei, le împărțim. Vezi acolo, sub tricouri, e o cutie de tablă.

I-am întins laptele și am adus prăjiturile, digerând vestea. Deci de asta erai așa pleoștită ieri seară, m-am gândit dar, cum se întâmplă de obicei, am spus cu totul altceva.

– Parcă ni le dăduseși pe toate când ai venit de la gară.

– Ah, întotdeauna opresc câteva și pentru mine. Nu ar trebui să fac asta, dar nu mă pot abține. M-am îngrășat două kilograme în ultima lună. Marius nu mă mai lăsa să-mi iau merdenele la facultate. Zicea că dacă mai cresc cu un număr la blugi o să semăn cu o scroafă. 

 M-am uitat critic la ea dar, oricât aș fi încercat, nu reușeam să văd kilogramele în plus. Ca să nu mai vorbim că, așa cum era, Laura arăta de două ori mai bine decât el.

– Avea dreptate. Și mama mi-a atras atenția ultima dată când am fost acasă. Știi, la noi în familie e o tradiție ca femeile să fie frumoase și elegante. A mușcat dintr-o gălușcă cu lăcomie. Mama n-a pus un kilogram în plus în timpul sarcinii și nu iese niciodată din casă nearanjată. Zice că bunul nume cu trudă se ține.

– Ești însărcinată? am întrebat, căscând ochii mari.

De data asta mă luase gura pe dinainte.

– A, nu, a zis. Adică sper că nu.

Un rictus de durere i-a întins colțurile buzelor și în ochi i-au apărut lacrimi.

Mi-am plecat privirea jenată. Am înghițit și eu o gălușcă și m-am dus pe hol. Îmi adusesem aminte că în cutia de carton de pe frigider aveam o foarfecă mare pe care o foloseam, ori de câte ori organizam un eveniment cu facultatea, ca să tăiem afișe, anunțuri, xerox-uri. După cinci minute de căutări, am reușit să o găsesc sub un morman de foi, role de bandă adezivă și markere colorate. M-am apropiat de măsuța de toaletă și i-am arătat-o Laurei. 

– Asta te va ajuta mai mult.

Când a întins mâna stângă ca să o ia, mâneca i s-a ridicat și am văzut două vânătăi negre pe braț, deasupra încheieturii. M-am crispat și am rămas cu foarfeca în aer. Laura mi-a urmărit privirea și s-a dat în spate, trăgându-și mâneca pulovărului până aproape de degete. 

– Acum poate tai tu… Am terminat cu partea din față, a zis și și-a mai pus un pahar de votcă din sticla pe jumătate goală.

Terminase, într-adevăr. Părul din partea din față a capului semăna cu puful unui pui de curcă. Pe ceafă îi rămăsese o chică lungă, ultima amintire a celor mai frumoase plete din cămin. Arăta caraghios, semăna cu un golănaș de cartier, doar treningul cu cracul de la piciorul drept tras până peste genunchi îi lipsea. Aș fi râs, dar nu era cazul. Am început să tai metodic, încercând să egalez șuvițele ciopârțite și să le dau o formă decentă, așa cum le vedeam făcând pe fetele de la coafor. Nu îmi ieșea din minte vânătaia. 

– Gata, am terminat, am zis, bătând-o pe spate. 

A tresărit puternic și și-a strâns capul între umeri. M-am dat cu un pas înapoi.

– Scuze, te-am lovit? Am niște fixativ, dacă vrei să îl aranjăm un pic.

A început să plângă din tot sufletul, un plâns nefiltrat, de jale, când îți tragi mucii cu zgomot și te freci la ochi cu pumnii. Și-a urcat picioarele pe scaun, și-a înnodat brațele în jurul genunchilor și a bocit câteva minute. Nu știam ce să fac. Nu îndrăzneam să o mai ating. Când a vorbit, glasul i s-a auzit slab, ca un suspin. 

– Mă dusesem ca să învățăm la economie. Vorbiserăm de atâtea ori, știa că nu sunt pregătită pentru asta. Am ațipit și când m-am trezit era deasupra mea, cu mâinile sub bluză iar pe calculator rula filmul ăla oribil cu… porno. Am încercat să mă lupt, dar a fost mai puternic decât mine. Ce fac? Ce mă fac acum? a strigat, apoi și-a vârât din nou fața în genunchi, respirând rar și zgomotos.

– Poate să îi suni pe ai tăi? am zis, după o vreme.

– Vor zice că e numai vina mea. Ar fi trebuit să știu mai bine decât să mă duc la el, a murmurat, printre suspine. Mama ar urla la mine și m-ar întreba la ce m-am gândit iar tata mi-ar spune că numai curvele fac d-astea…

Avea dreptate. Nici eu nu aș fi putut pune mâna pe telefon să sun acasă, dacă aș fi fost în situația ei. Aș fi devenit rușinea familiei. Amândouă fuseserăm învățate de mici că fetele sunt de vină când li se întâmplă un rău pe care, dacă ar fi fost cu capul pe umeri, l-ar fi putut evita. Drept urmare, nu spuneam niciodată nimic părinților, nu pomeneam de privirile și apropourile libidinoase, palmele peste fund și mâinile pe sâni, darămite de chestii mai grave. În schimb, raportam școlărește, la fel ca în clasa a cincea, ce am mâncat la prânz și ce note am luat în sesiune. 

– Nu vrei să te întinzi un pic?

Am ajutat-o să se așeze în pat. Am stat lângă ea, mângâind-o pe părul ciuntit, până când a adormit. Apoi am ascuns toate foarfecile, cuțitele și lamele din cameră, m-am dus până jos, la magazin și la farmacie, am cumpărat un sandvici cu șuncă și pastila de după și i le-am lăsat lângă pat. 

Afară ningea în continuare – un strat alb de zăpadă acoperise trotuarele și strada, dar soarele ieșise printre nori, făcând orașul să strălucească în nuanțe curate de alb. Am scos briceagul mic, de buzunar, pe care îl primisem de la un prieten și pe care îl ținusem până atunci în sertarul biroului, l-am pus în geantă, apoi am încuiat fereastra și ușa de la cameră și am ieșit să mă plimb.

Imagine reprezentativă: Egon Schiele, 1913

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×