Cel mai important eveniment al lunii noiembrie în sportul de la noi este dubla pe care naționala României o va juca în a doua parte a lunii, cu Israel și cu Elveția. Teoretic, meciul de pe 21 noiembrie, ultimul din grupă, ar trebui să fie o sărbătoare pe Arenă, seara calificării și poate și meciul care ne va poziționa pe primul loc în grupă.
Iar naționala? Iar jocul ăla chinuit, suferința, plânsetul, frica? Da! Și de data asta cred că ar trebui să ne uităm și mai atent la echipa națională. De ce?
Un „veac“ de singurătate
Pandemia i-a adus României, pe lângă izolare și consecințele ei, și o izolare a sportului, un decalaj pe care cu greu îl vom recupera vreodată. „Boala“ e cea mai vizibilă la fotbal, din simplul motiv că fotbalul este cel mai vizibil sport de la noi, nu că alte sporturi ar sta mai bine.
În timp ce fotbalul din vest a decolat până spre culmi nemaiatinse vreodată – interes, drepturi TV, stadioane pline, bucurie –, fotbalul nostru s-a ghemuit într-o izolare apăsătoare.
Nu mai contăm în Europa, nu avem nicio echipă de club în grupe, nici măcar în a treia competiție, Conference League, iar serile de Champions League trec (aproape) neobservate, pentru că pe alte posturi TV sunt emisiuni mai interesante decât fotbalul. Pur și simplu, cea mai puternică și mai urmărită competiție a Europei, UEFA Champions League, nu mai are loc la televiziunile generaliste mari de la noi. N-ar face suficientă audiență.
Prima zi din noua viață
În momentul ăsta, fotbalul românesc arată ca un tren fără locomotivă. O serie de vagoane care se mișcă după cum bate vântul. Ne amăgim cu câte o rivalitate din campionatul intern, dar succesele de aici nu înseamnă nimic, raportat la contextul mare. Niciun antrenor care câștigă titlul în Liga I nu este căutat de vreun club din vestul Europei pentru această performanță.
Calificarea la Campionatul European de vara viitoare poate schimba această stare de spirit ‒ pe care am putea să o numim lejer și depresie ‒ din fotbalul românesc. Turneul european va fi găzduit de Germania. Gândiți-vă numai la cum va arăta scena. Olympiastadion din Berlin, Allianz Arena, stadionul lui Bayern Munchen, arena-vulcan de la Dortmund, stadioane de peste 65 000 de locuri, cu care cei mai mulți dintre fotbaliștii noștri nu s-au mai întâlnit niciodată. Și amintiți-vă cum a fost primită ultima calificare a noastră la un turneu final de către suporterii care au făcut deplasarea la Paris, pentru meciul de deschidere cu Franța.
România are nevoie să iasă din casă. Să se întâlnească cu fotbalul mare, să dea examene de admitere. Iar suporterii să redescopere bucuria de a trăi fotbalul mare. Să uităm de chinul unor meciuri de Liga I. Și să visăm la mai mult.
Sigur că o calificare la Euro nu garantează vreo revoluție în fotbalul românesc, cu atât mai puțin în societate. Dar e cert că o ratare a calificării ne mai sapă un pic peștera în care ne-am ascuns.
Meciul cu Elveția, de pe 21 noiembrie, poate fi prima zi dintr-o nouă viață.
Imagine reprezentativă: Eurosport
