Adrian G. Romila, în recentul său volum de proză scurtă, Zaruri și minuni[1], pătrunde în viețile obișnuite, aparent banale, ale unor indivizi care trec prin tot felul de întâmplări care sfidează rutina unor medii sau ambianțe caracterizate prin stagnare/uniformizare existențială.
În cele 21 de povestiri, naratorul investighează intimitatea spațiilor, a vieților sau a preocupărilor acestora, o intimitate scindată între eroism și decădere, marcată de igrasia deriziunii, dar și de vecinătatea miraculosului. Bogdan Crețu, pe coperta a patra a cărții, îl numește pe autor ,,un vânător de epifanii“. Atrage numaidecât atenția în aceste proze melanjul dintre miracole și banalități, dintre coincidențe și platitudini, dintre zaruri și minuni, adică dintre întâmplare și revelație.
Existențele unor personaje din prezentul cotidian sau dintr-un trecut biblic par iluminate/străfulgerate de fiorul miraculosului, cel care perturbă traiectoria obișnuitului tot mai apatic și parcă mai stagnant. Dincolo de cotidianul uneori tentacular se întrevede un orizont salvator. Deși zăresc sau presimt acest fapt, în anumite semne/interstiții care îi întâmpină la tot pasul, ei par, în majoritatea situațiilor prin care trec, sub incidența unui hazard capricios sau doar histrionic. Parcurg tot felul de episoade care le răscolesc viețile, dovedesc că au umor, uneori întunecat, în relatările pe care le împărtășesc unii altora, în contexte zilnice, destul de presante, de provocatoare.
De pildă, în prima povestire din volum, „Firul roșu al tuturor lucrurilor din lumea asta“, doi bărbați se află într-un avion pregătit să decoleze. Înăuntru, într-o ambianță destul de încordată, cei doi, Damian și Eugen, încep o discuție pe marginea omniprezenței morții în preajma lor. Curând, în acest dialog de un umor neliniștitor, ușor crepuscular, intervin și soțiile care îi mustră pentru inițierea unei astfel de conversații tocmai în momentele dinaintea ridicării avionului în aer. Finalul duce la un apogeu al tensiunii discuțiilor, printr-o neașteptată defecțiune a avionului, apărută imediat după ce acesta decolase. Atitudinea catastroficului Eugen, inițiatorul discuției morbide, care pare brusc adâncit într-un somn adânc, generează un comic absurd al situației.
Universul adulților, în majoritatea povestirilor, este populat de fantasme și obsesii, tensiuni și frustrări. O atmosferă tot așa umbrită de angoasă și vină apare și în textul următor, „Niște cuvinte“. Un nepot aude câteva vorbe reacționare la adresa regimului comunist, rostite de către bunicul acestuia, la care se afla în vacanță. Acest fapt declanșează pentru adulți un întreg arsenal de angoase și suspiciuni care umbresc inocența și firescul cu care copilul a reprodus cele spuse de bătrân.
Predomină, așadar, o notă de realism când înduioșător, când mai dur, care oferă imaginea de caleidoscop fragil al lumii din jur. Însă, în textul mai amplu, intitulat „Vremea muntelui care pleacă“, îl regăsim pe scriitorul inovativ din romanele sale, cel care știe cum să creeze atmosferă utopică și fantastă, care știe să reconstituie, cu mijloace împrumutate din sfera științei sau a istoriei, o societate, o tipologie umană, specifică secolelor mai îndepărtate. De data aceasta, nu spațiul maritim este invocat, așa cum, cu pricepere și talent a făcut-o până acum Adrian, ci spațiul montan. Acțiunea se petrece într-un trecut tare îndepărtat, plin de semne divine, dar și de primejdii necunoscute, ieșite din inima sălbăticiei crestelor care, precum niște contraforți ai întunericului, înconjoară un orășel românesc din acele vremuri. Întrezărim accente din proza folcloric-fantastă a lui Vasile Voiculescu, îmbinate cu cele, prin conturarea atmosferei și a personajelor supranaturale, din prozele unor Lovercraft sau Buzzati. În acel mic ținut în care traiul era marcat de incertitudini sau de frici colective, bântuit și de spectrele mizeriei și ale inechităților sociale, își face apariția o arătare malefică, un uriaș în toată regula. O ființă stihială, care, mai ales în toiul nopților, cobora din munți, vizita gospodăriile din care fura animale sau ademenea fete, femei, unele de condiție socială, bună, pe care le ducea în pădure și le supunea unor orgii demne de imaginarul marchizului de Sade. Bărbații locului pornesc, ajutați de-o impresionantă prezență a forțelor de ordine, într-un soi de vânătoare care, la început, pare a fi sortită eșecului. După mai multe ore de pribegie prin pustietățile locului, odată cu lăsarea întunericului, uriașul stihial își face apariția însoțit, precum o ființă mitologică, de două animale sălbatice. După alte evenimente care instaurează teama, nesiguranța sau debusolarea, realitatea fiind din ce în ce mai topită în pasta unui fantastic valpurgic, finalul vine într-o notă demnă de universul romanesc al lui Saramago. Tot într-o noapte, ființa aceea, parcă ieșită direct din iad, determină schimbarea climei, a comportamentului viețuitoarelor, dar și mișcarea, destul de primejdioasă, a muntelui.
Reconstituirea în cheie fictivă a unor întâmplări biblice se petrece în povestirea eponimă „Zaruri și minuni“, care are în centru un dialog între Zakkai (Zaheu) și sluga sa, surprinși la o partidă de zaruri, discutând în contradictoriu despre bogăție, putere și ambiție. De asemenea, textul „Când ești chemat afară“este centrat pe monologul lui Lazăr cel înviat, care se afla încă în întunecimea mormântului și a începutului de viață nouă, înainte ca Mântuitorul să deschidă ușa mormântului și să îl cheme afară. În primul text, între teatralitate și deriziune, între umilință și revelație, se petrec lucrurile care culminează cu întâlnirea dintre Zaheu și învățătorul cel străin, cel care dorește să îi fie oaspete, după ce l-a surprins urcat în sicomor, în timp ce trecea prin mulțime. Dincolo de contextul religios, naratorul surprinde mentalități, relații interumane, precum și radiografia unor miracole, prezențe divine care perturbă, în sens revelator, existența acestor personaje. Mai ales, este surprins un cotidian biblic foarte apropiat de prezentul nostru și, astfel, mai umanizat, prin aerul de fragilitate și de angoasă, pe care îl degajă.
Într-un registru tandru sau ironic, de-un comic tarantinian, sunt scrise textele „Clint Eastowood, Gene Hackman și toți ceilalți“(un maraton care îmbină, în cazul unor personaje care călătoresc prin țara noastră, evocarea unor momente cheie din cinematografia western cu un comic de situație care surprinde realități autohtone, tarate și de un pitoresc sumbru), „Ham“, „Manole cel blând“ sau „Accident“. Sunt redate, apoi, alte frânturi din existențe mărunte, din experiențe afective, marcate de multă superficialitate, fragilitate sau de dorința de a lupta împotriva inerțiilor sociale, relaționale, cum se întâmplă și în alte proze scurte: „Socrela“, „Neterminat“, „Ceștile de cafea de la mama“ sau „Nimic“. Desenul, oricât de încețoșat, din covorul acestor realități, uneori de un cenușiu pulsatil, este cel al unor vieți pline de simfonia altruismului, dar și a epifanicului. O proză care, la fel ca și în cazul romanelor, se citește pe nerăsuflate, resimțind gustul acelui condiment secret al cărților lui Adrian, cel al imprevizibiului și al misterului, deopotrivă.
[1] Adrian G. Romila: Zaruri și minuni, Editura Polirom, Iași, 2026.
