Cu o voce literară distinctă și o sinceritate tăioasă, Tatiana Țîbuleac revine în 2025 cu un nou roman emoționant, Când ești fericit, lovește primul – o carte despre memorie, fragilitate și forța resemnării. În dialogul de mai jos, scriitoarea vorbește despre originea poveștii, relația complexă cu tatăl, personajele care „i s-au ivit“ din realitate, dar și despre războiul surd dintre fericire și frică. Într-o Moldovă a tranziției post-sovietice, cu oameni care „nu au fost eroi, dar nici trădători“, Tatiana își construiește noua lume ficțională ca pe o rană care refuză să se închidă – tocmai pentru că din ea se deschid mereu alte lumi.
Când ești fericit, lovește primul, un îndemn al tatălui Milei către el însuși, un „mesaj“, (cu) titlul romanului tău. Ce te-a determinat să spui această poveste?
Aș vrea să-ți pot spune că povestea e veche, că am purtat-o în mine ani la rând, că într-o zi s-a rupt și a curs. Dar nu este nici veche, și nici n-a curs. Am scris-o cu greu, în perioade diferite, atât de diferite, încât de fiecare dată a trebuit să revin la vocea narativă și să o trag de mânecă, ca să o pun pe drumul cel bun. O poveste care a pornit fără ambiție, de la o discuție despre fericire avută cu tatăl meu, cu puțin timp înainte ca el să moară. Felul în care ajunsese să trăiască la bătrânețe, lucrurile în care ajunsese să creadă, reziliența lui inexplicabilă la ceea ce mie mi se păreau soluții bune, toate acestea mă bulversau. L-am întrebat dacă a fost fericit, măcar înainte, măcar pentru un timp. A vorbit mult atunci. Mi-am dat seama că generațiile noastre nu au nimic în comun, că suntem la extreme. Un singur lucru a fost pe înțelesul meu – frica de a fi pe deplin fericit. De fapt, poate că ar trebui să încep cu altceva: nu aceasta este cartea pe care am vrut să o scriu. Mi-am dorit să scriu despre tata, despre viața lui. Despre anii necruțători în care dimineața ieșea din casă tânăr și în putere, cu viitorul în față ca o ușă larg deschisă, iar seara se întorcea acasă umilit și cu umerii zdrobiți. Am vrut să scriu și despre principii, și despre prietenie, singurele lucruri care i-au rămas după ce i s-a luat totul. Despre toți acei oameni frumoși, încrezători în lucruri mărețe, care n-au fost eroi, dar n-au fost nici trădători.
Titlul este un îndemn paradoxal și puternic. Cum ai ajuns la el și ce semnificație are pentru tine?
Nu este neapărat un îndemn, deși poate fi și asta, poate fi orice îți vorbește. Am adunat până acum câteva interpretări care îmi plac mult și mă bucură că oamenii îmi scriu și mi le împărtășesc. Cred că est-europenii îl înțeleg cel mai bine. Când ești fericit, nu te bucura prea tare, nu te ameți, pentru că răul este deja după colț și te pândește. Lovește tu primul. Lovește primul ca să nu fii lovit. Probabil că așa l-aș fi înțeles și eu, dacă era cartea altcuiva. Însă dacă o credem pe Mila, iar eu o cred, este mai degrabă un mesaj de resemnare al tatălui ei. O povață, o scuză? Asta vor decide cititorii dacă vor avea răbdare să ducă povestea până la capăt.
Mila, tatăl ei și femeia fără nume sunt construite în straturi de fragilitate și forță. Cum ți-ai imaginat vocile lor? Există elemente autobiografice sau sunt complet ficționale?
Cărțile mele pornesc întotdeauna de la oameni reali. Nu neapărat de la povești reale, dar neapărat de la oameni reali. Mama, Aleksy, Tamara, Lastocika – au existat, i-am cunoscut. Chiar dacă în realitate viețile lor au decurs altfel, nu mi-a fost greu să-i decupez de acolo și să îi lipesc în lumea din carte. De această dată însă, straturile, ca să folosesc cuvântul tău care îmi place mult, nu sunt clar delimitate. Și oamenii sunt reali, și povestea este reală, chiar dacă vin din locuri diferite. În relația dintre tată și fiică există destul de multe elemente autobiografice. Pe Mila o iubesc, deci este și ea autobiografică. Nu cred că m-am simțit vreodată mai aproape de un personaj, de felul lui de a fi. Totuși, viața Milei nu este viața mea. Ceea ce a format-o pe Mila, nu m-a format pe mine. Apoi, femeia fără nume (mai bine spus cu un nume rostit o singură dată), am lăsat și în ea ceva din mine! După cum vezi, cel mai simplu este să spun că e un roman ficțional.
Galbenul devine un cod afectiv, o vedem încă din dedicație – o culoare‑reper prin care naratoarea îşi înrămează figura paternă. Culoarea apare și-n alte contexte, devenind un fir vizual care lucrează în slujba memoriei. Cum ai ales culorile: galbenul, violetul?
Nu le-am ales special. Așa mi-l amintesc pe tata cel mai bine: tânăr, în cămașă galbenă, ducându-se sau venind de la redacție. Din cămașa aceea s-au tras multe lucruri. Galbenul a devenit într-adevăr o culoare sentimentală, colorez în galben orice lucru care îmi place sau îmi amintește de el. De când am plecat din Moldova, amintirile se adună des în jurul culorilor, al mirosurilor, al anotimpurilor. În Chișinăul copilăriei mele ninge în fiecare zi. Pe străzi e ghețuș, oamenii poartă căciuli masive și sunt îmbujorați la față. Copiii au sănii, bărbații Jiguli-uri, femeile dureri. Acasă lumea bea ceai și mănâncă pâine cu unt. Televizoarele sunt alb-negru și toate filmele sunt de dragoste. În toate cărțile mele revin, într-o formă sau alta, castanii, havuzurile, blocurile cu patru etaje. Este desigur un oraș subiectiv, niciodată n-am pretins altfel.
Anii de tranziție post-sovietică sunt decorul poveștii. Ce te-a interesat să surprinzi din acea perioadă și cum s-au schimbat personajele tale odată cu vremurile?
Este perioada imediat următoare de după Grădina de sticlă și la prima vedere poate să pară că povestea continuă cu aceiași oameni, în același oraș. Totuși, atmosfera e alta și anume acest lucru m-a interesat să surprind. Unele lucruri încă se petrec din inerție, dar schimbarea e în aer. Lupta pentru renașterea națională s-a terminat, URSS-ul a căzut, granițele s-au deschis. E frică, dar și euforie. E multă ambiție, dar și neputință. Pentru mine au fost cei mai interesanți ani din viață, ani pe care știu că nu i-aș fi trăit la fel în altă parte. M-a interesat să prind dualitatea timpurilor, formatoare pentru generația mea.
Relația dintre Mila și tatăl ei e tensionată, dar și plină de afecțiune. Ce crezi că i-a lipsit Milei cel mai mult în relația cu tatăl ei?
Milei i-a lipsit tatăl, care, de altfel, nu a plecat nicăieri. Recunosc că mi-a fost greu să mă distanțez de ea, pentru că în cei șapte ani care au trecut de la ultima carte, Mila s-a hrănit din viața mea reală. Inițial, trebuia să rămână o fetiță, o povestitoare al cărei rol era doar să-și amintească de tatăl ei tânăr. Dar n-a fost posibil. Mila a început să vorbească tot mai des din numele ei, să crească prea repede, să îmbătrânească chiar. Cred că Mila a îmbătrânit odată cu mine, scriind această carte. O vreme am abandonat povestea, iar după câțiva ani, când am revenit la ea, am știut că nu va mai fi o carte despre un om, ci despre doi.
Viața e o moarte continuă, o trezi(r)e continuă. În condițiile astea, alcoolului îi revine o misiune, aș zice, imposibilă: s-o facă pe Mila să uite. Uitarea – între viață și moarte. Se poate „învăța“ uitarea? Se poate „ajuta“ uitarea?
Alcoolul poate fi multe lucruri, dar nu trebuie idealizat. Se poate uita și altfel. Se poate ierta și altfel. N-aș vrea ca tinerii să iasă din povestea mea cu gândul că alcoolul este o soluție, pentru că nu este. În momentul în care începi să vezi în alcool o soluție, știi că ai nevoie de ajutor.
Mila și Malik. Malik și „ea“. Mila, Malik și „ea“. Cât ghinion și câtă șansă? Vezi relația dintre cei trei ca pe un joc al întâmplării sau ca pe o consecință a alegerilor lor?
Îmi vine greu să mă gândesc la dragoste ca la o partidă de șah. Trebuie să fie întâmplare. Aș vrea să cred că este. De altfel, tema alegerii, sau mai bine spus iluzia alegerii, este importantă în carte și explică mult din felul de a fi al oamenilor formați în tranziție. Cât despre triunghiul Malik–Ea–Mila, acolo m-a interesat probabil nu atât dragostea, cât prietenia. Pentru generația mea, aceste două lucruri au fost de multe ori sinonime.
În poveste apar trimiteri recurente la romane, filme și artă. Ce rol joacă aceste referințe culturale în construcția lumii Milei?
Ca toți emigranții, Mila ține două vieți. Una e viața din Paris, unde a împlinit cinzeci de ani, este cinică, resemnată, bolnavă, totuși cu ochii plini de frumusețe. Alta – în Moldova demult schimbată, unde nu va mai ajunge, pentru că nu o mai așteaptă nimeni, dar unde continuă să trăiască din amintiri. Cărțile sunt lumea ei, chiar dacă în realitate nu mai găsește loc pentru ele.
Cum te simți acum, știind că cel de-al treilea roman a ajuns la cititori?
Mai liberă, deși până să devin scriitoare, scriitorii nu m-au interesat prea mult. Atunci când citeam o carte bună, mă bucuram atât de tare, încât mi se părea că este doar meritul meu că există. Devenea cartea mea. Cred că este cel mai adevărat mod de a citi o carte. Să-ți placă atât de tare, încât să spui că e cartea ta. Nu cred că îmi doresc altceva de la cărțile mele.
Foto © Alex Vengher
