Când am deschis cartea Lorinei Bălteanu, Legată cu funia de pământ, eram deja impresionat de titlul care de unul singur ar putea valora cât un text literar. Prima propoziție, scurtă, percutantă, la rândul ei deschide o lume în care intri complet nepregătit și pe care nu o poți percepe deplin, e o închidere aproape totală într-un orizont al visului.
Avem un personaj în esență necreditabil, o fată care își petrece copilăria, s-a tot spus, visând să plece din satul natal și să vadă lumea mare. Bucureștiul, apoi Parisul în care autoarea chiar locuiește de foarte mulți ani. Dar poate că mă înșel. E personajul Lorinei Bălteanu necreditabil? Este, în măsura în care acceptăm condiționarea standard și percepția ei uneori influențată de realismul magic, deci nu cu totul credibilă; nu este, în măsura în care realismul magic în sine provine din realitate, e suficient să citim interviurile lui Marquez ca să înțelegem cum stau lucrurile cu lumea sud-americană și să ne facem o idee despre lumea moldovenească din cărțile Tatianei Țîbuleac sau din, iată, cartea Valentinei Șcerbani sau din cea despre care scriu aici. Așadar, nu avem realism magic, ci o formă de proză fantastică. Aș paria pe faptul că personajul din Legată cu funia de pământ nu e unul necreditabil, e doar o copilă care percepe lucruri pe care majoritatea nu le percepem. (Dar nu asta e literatura, o imersiune voită în percepția celuilalt și în modul în care se structurează lumea lui? În mecanismele de formare și regrupare a realității? În alteritate?) Să revenim. Poate că nu aș scrie despre acest text dacă nu m-ar fascina acest personaj creditabil și în același timp necreditabil, făptură din vis care ne privește peste arcada unei jumătăți de secol și ne arată cum se vede lumea prin ochii unei copile dintr-o Basarabie și azi teritoriu străin, poate pentru totdeauna așa, indiferent ce ne spun politicienii care vor să dea bine. E acolo, în carte, nucleul unei posibile percepții comune a realității pe care de cele mai multe ori – forțați de așa-zisa logică inerentă maturității – refuzăm să o vedem.
În fond, structura cărții e formată din mici crâmpeie de (i)realitate care ni se înfățișează sub forma unor episoade asemănătoare unor vise recurente, iar pe aceste vise se construiește un soi de bildungsroman care se întrerupe la vârsta pubertății. (Aș aminti aici, pentru opoziție, structura cărții Fată,de Camille Laurens, carte care la rândul ei a trecut la fel de neobservată prin cultura noastră ca și a Lorinei Bălteanu, din păcate.) Odată coborâți în acest vis – sau urcați, dar e același lucru –, trăim la rândul nostru într-o realitate pe care suntem nevoiți să o construim fragment cu fragment, peisajul în sine al cărții fiind unul voit incomplet, redus la datele primare ale conștiinței și, cu tușe neobservate de spațiul critic, extraordinar tocmai prin aceasta: nu avem datele exacte ale conștiinței fetei și nici datele lumii ei în sine, suntem într-un contract narativ voit limitat care ne forțează să mergem înainte pe firul lecturii în speranța că vom înțelege pe deplin ce se întâmplă. Faptul că nu înțelegem, cum spuneam, mi se pare esențial. Aici stă adevărata valoare a cărții, în puterea autoarei de a nu-și explica demersul și de a merge pe drumul cărții fără a ne explica totul, forțându-ne să rămânem în lumea ei și să nu reușim să o completăm, să o încadrăm, înseriem. Adevărata literatură nu are nevoie de explicații, nici de lumea reală în care se desfășoară lucrurile, nu are nevoie nici măcar de personaje cu care să ne putem identifica, iar Lorina Bălteanu reușește să creeze, pe scurt, tocmai un asemenea text. Chapeau!
Iată și un fragment din carte: „După ce lohăncile cu carne sunt duse în casă și nu mă vede nimeni, desprind inima caldă de mațe și o învelesc într-un ziar. Mă duc în fundul grădinii și sap cu degetele în pământul înghețat o groapă, cât să încapă inima lui. O bătătoresc apoi cu picioarele, să fiu sigură că nu mai respiră. Fac o cruce din doi ciocleji uscați și i-o pun deasupra. Acuma știu că porcul e mort și nu-l mai doare nimic.“ (p. 41)
O vorbă în loc de încheiere. Anii din urmă, începând cu 2016, cred, au adus cu ei o pleiadă de scriitoare publicate toate de editura Cartier din Chișinău. În ordine cronologică: Tatiana Țîbuleac, Valentina Șcerbani, Daniela Rațiu și acum Lorina Bălteanu. Asemănătoare stilistic, sunt totuși diferite structural, dar nu e locul aici pentru o analiză detaliată a modului în care sunt făcute aceste cărți, ar merita, însă, să amintesc că toate par să fi fost influențate la un moment dat de Aglaja Veteranyi și fabulosul ei aproape-roman, De ce fierbe copilul în mămăligă. Așa se nasc generațiile și grupările literare și sunt foarte curios ce mai urmează după Legată cu funia de pământ.
