În 2016, celebrul Interior zero al Laviniei Braniște (care a fost ecranizat de curând1) punea două teme arzătoare pe tapet: pe de o parte, dezvoltarea precariatului corporatist, care începea deja să înghită forța de muncă a middle clașilor mileniali din România ultimelor decenii; pe de altă parte, migrația economică, a cărei explozie de după intrarea României în Uniunea Europeană ne-a pus pe primul loc în ceea ce privește rata de emigrare atestată de OCDE2 la momentul publicării romanului. Cele două mișcări socio-economice erau reflectate prin perspectiva personajului-narator, Cristina, o tânără de 30 de ani angajată într-o multinațională sterilă, a cărei mamă se îngrijește de un camping turistic din Spania, finanțându-i parcursul carieristic. Există un motiv special pentru care autoarea a ales să construiască perspectiva Cristinei de la persoana I. O relativă apropiere demografică, biografică și chiar ideologică între autoare și naratoare – la plural, dat fiind că celelalte protagoniste ale Laviniei Braniște (Sonia din Sonia ridică mâna, respectiv Maria din Mă găsești când vrei) intră, mai mult sau mai puțin, în aceeași categorie tipologică – permite sondarea unor afecte ușor de identificat în interiorul păturii de mijloc din neoliberalism: o inadecvare generalizată, o bunăstare fragilă, un burn-out extins pe toate palierele care complică atât viața profesională, cât și cea personală. Așadar, este ușor surprinzătoare alegerea Laviniei Braniște de a schimba cu totul perspectiva: de a smulge camera din mâna Cristinei și de a o îndrepta către mama însingurată de pe cealaltă parte a continentului. Astăzi, Camping (Polirom, 2025) o are în prim-plan pe Sofia, mutată în Spania încă din perioada migrației iregulare pre-2007, așteptându-și confuză pensionarea și întoarcerea acasă dintr-o rezervație de rulote aflată pe o superbă plajă iberică.
O astfel de trecere nu se poate face niciodată ușor, cel puțin nu dacă autorul este conștient de necesitatea unei minime doze de responsabilizare naratologică. Din fericire, această nouă perspectivă, la persoana a III-a, vine și cu o distanțare față de personajul central, chiar dacă unele calcuri din spaniola stângace a Sofiei parazitează din loc în loc discursul narativ. Astfel, nimic din ce se întâmplă în Camping nu este „greșit“: Sofia nu devine instrumentul unei melodrame identitare. Romanul nu e nici prea romanțat, nici prea grotesc; nici prea estetizat, nici prea ideologizat; nu are nici prea multă dramatizare inutilă (cum ne e dat să vedem des în scrierile despre migrație), nici prea puțină nuanță în structurarea psihologică a personajului (cum ne e dat să vedem prea des în scrierile despre migrație). Avem de a face cu un roman realist bine articulat, care face tot ceea ce își propune: să ne prezinte o poveste de viață credibilă, în care observăm cum acest personaj-tip al diasporei românești (Sofia, mamă singură) agonisește bani pentru gospodăria de acasă, doar pentru a afla că fiul ei, Robert (contraponderea naratologică a Cristinei, la nouă ani după Interior), a vândut apartamentul pentru care a muncit în tot acești ani cu scopul investirii pe Bursă, lăsându-l pe bunic (Moșneguțu) să se mute singur în vechea casă. Treptat, România devine o posibilitate tot mai îndepărtată, iar campingul spaniol în care lucrează Sofia – un simplu spațiu de tranzit, cu rulote populate de o comunitate în toată regula, formată din tot felul de personaje secundare trecătoare de diverse naționalități (Pablo, Rubén, Felipe, Matilda, Roger, Alisa etc.) – devine un spațiu mai stabil decât ce (mai) „are“ ea acasă. Astfel, Sofia, înnebunită de toată tergiversarea birocratică de la INSS-ul spaniol, începe să cocheteze cu gândul imposibil de realizat de a rămâne în Spania. Revelator, finalul ne găsește într-un joc de pokeridentitar, în care Sofia, după petrecerea ei de pensionare, este pusă în fața altei românce dintr-un autobuz care-și ascunde proveniența în spatele unei spaniole perfecte și alege să nu reacționeze când o aude vorbindu-i limba maternă. Modul prin care Braniște ilustrează aceste traiectorii subtile, plonjând din amintire în amintire prin microistoria Sofiei, este deja consacrat de ultimele ei proiecte (să vorbim despre o „Cristinizare“ a Sofiei?). Astfel, drama familială transnațională din bucătăriile diasporei este mereu circumscrisă dezastrului socio-economic al migrației din postcomunism.
E, fără îndoială, un proiect important din punct de vedere tematic. Este, totodată, un proiect destul de cuminte și de convențional din punct de vedere formal, dacă nu chiar politic. Așa a fost și mai-puțin-socialul Mă găsești când vrei (2021), dar și, într-o anumită măsură, marele hit editorial Interior zero, salvat în acel moment de noutatea abordării și de faptul că a patentat un stil pentru autoare. Toate cele trei romane menționate lucrează cu un microrealism epurat de orice digresiune, pariind mai mult pe notația mimetică simplă și eficientă a realității decât pe „artificiu formal“, față de care douămiiștii s-au dovedit alergici încă de la începuturile lor anti-optzeciste. Personal, mă declar un fan mai mare al potențialului din Sonia ridică mâna (2019), în care microrealismul braniștian s-a întretăiat, chiar și dacă numai pe secvențe scurte, cu elementele unei metaficțiuni istoriografice inteligent puse în scenă, prin narativizarea încercării protagonistei de a scrie scenariul unui film senzaționalist despre Zoia Ceaușescu. Că premisa n-a fost susținută până la capăt, că romanul s-a simțit incomplet și superficial – asta pot să accept, însă simplul fapt că o astfel de structură ficțională a problematizat limitele mediale și ideologice ale discursului istoric (în Sonia, cel despre comunism) a fost mai ofertant decât e utilitarismul microrealist din Camping. Evident, romanul – bun, nu zic nu, dacă asta mai înseamnă ceva – nu e doar genul care să ne poarte cu măsurătoarea mimesisului pe terenul sociologului. Pe final, prefer să prezint, pe urmele unei strategii cronicărești pe care Christian Ferencz-Flatz a aplicat-o filmului Inimi cicatrizate al lui Radu Jude (2017)3, două șanse ratate ale romanului Camping:
1) Importanța pe care social media o are în formarea unei identități diasporice românești este subreprezentată în literatura despre migrație. În general, orice discuție despre social media (Facebook pentru generația Sofiei, Instagram pentru cea a lui Robert, TikTok-ul atent compartimentat algoritmic pentru ambele) este subreprezentată în literatura română. Romanul Laviniei Braniște se apropie cu pași timizi de o reflecție asupra climatului mediatic în care se conturează această realitate socială, inserând între capitole postări (reale, mă gândesc) de pe un grup de Facebook numit „Români în Spania“ – nu sub formă de screenshot-uri (deși asta ar fi adăugat o dimensiune formală interesantă volumului), ci de chenare cu thread-uri de comentarii. Erupând din când în când din fondul narațiunii primare despre drama familială, postările respective creează efecte absurde („ce vin românesc post să aduc ca să le placă la spanioli“, „… și dacă știe cineva și ursitoare…“, „execut forme prăjituri“, „Întreținere morminte Buzău“ etc.), dacă nu chiar tragice: putem vedea migranți denunțând firme de transport care le distrug coletele până ajung acasă, români care își întreabă conaționalii dacă își pot pierde ajutorul de șomaj dacă se întorc în România sau, și mai morbid, cât costă o asigurare de deces în Spania (aici, răspunsurile sunt revelatoare atât din punct de vedere politic, cât și metafizic: „noi nu vrem să ne ducă în România“, „ce las din viață e bun lăsat…“). Ce observăm în aceste intruziuni paratextuale este, poate, o imagine mai veridică și mai polifonică despre existența migranților români decât în textul primar. Faptul că Lavinia Braniște a folosit aceste pasaje doar ca pe niște intermezzo-uri este păcat. Dacă aceste postări ar fi reușit să răspundă mai sistematic (fie tematic, fie structural) punctelor de tensiune narativă, funcționând ca niște contrapuncte sau noduri alegorice în text, ar fi dinamizat mai bine acțiunea sau poate i-ar fi schimbat înseși mizele. Eisenstein ne învață că orice juxtapunere de două imagini creează un conținut terț, însă mi-e neclar dacă textul lui Braniște, atât de simplist construit, reușește să facă asta dincolo de bunăvoința cititorului.
2) Cred că o atenție mai mare la ce se-ntâmplă în media ar atrage atenția asupra faptului că migrația ajunge la noi, cititorii de beletristică, mai puțin ca realitate istorică în carne și oase (din păcate) și mai mult ca un construct ideologic. Lavinia Braniște alege s-o plaseze pe Sofia dincolo de orice stereotip, fie el al grijii materne cu iz patriot sau al muncii alienate cu agendă politică progresistă. Într-adevăr, oamenii reali scapă ideologiilor simplificatoare. În același timp, aceiași oameni reali sunt pionii unor proiecte politice cu efecte istorice evidente, de care o ficțiune despre migrație nu mai poate face abstracție. De la diaspora care ne-a scos din Criză cu remiterile (o spune și Sofia la pagina 206) și l-a votat pe liberalul Klaus Iohannis în 2014, până la muncitorimea abrutizată care a votat cu AUR în 2020 și l-a adus pe extremistul de dreapta Călin Georgescu pe primul loc la alegerile din 2024, migranții au fost, pe rând, protagoniști și antagoniști în proiectul pro-european al României. „Cum am ajuns aici?“, cred că ar trebui să se întrebe acum scriitoarea. Așadar, adevăratul exponent al acestor mișcări tectonice în politizarea diasporei românești este de găsit nu în Sofia – a cărei conștiințe cosmopolite e ușor de înțeles în contextul ei biografic –, ci în fiul ei de acasă, Robert. Inabilitatea băiatului de a se aclimatiza la o cultură străină în copilărie este urmată de un impuls de chestionare a „visului european“ pe care îl are mama sa („România a recuperat, i-a zis odată Robert“). Faptul că nu actorul migrației, ci victima ei colaterală alege să se revolte împotriva campaniei de vaccinare din epoca COVID-19 ar trebui să devină un pilon central al narațiunii. „Fiul risipitor“ se dovedește a fi însuși prototipul de tânăr radicalizat în urma transferurilor demografice ce au marcat primele două decenii ale secolului al XXI-lea în România. Aș spune chiar că Robert este contraponderea post-georgistă a Cristinei din Interior zero, întrucât indică o schimbare în modul în care este conceput portretul-robot al tânărului român provenit dintr-o familie transnațională. El nu mai este corporatistul mediu care face campanie pentru decontarea terapiei la stat, de care are nevoie pentru a-și rezolva problemele complexe de atașament pe care situația lui familială i-a provocat-o. Nu, el este tânărul inadecvat, „ratat“, care votează cu AUR și se lasă dezinformat de TikTok și de presa anti-sistem; asta în contextul în care statul l-a abandonat, iar remiterile mamei, care l-au ținut într-un confort constant pe parcursul creșterii, nu mai pot să panseze lipsa mai generală de perspectivă din viața românească (vânzarea apartamentului trebuie văzută mai puțin ca o risipă egoistă și mai mult ca o soluționare bombastică și pripită la toate problemele economice ale familiei). Modelul Cristina și modelul Robert: ambele sunt răspunsuri individualiste la același proces politic și ideologic, care este monolitul acesta imposibil de spart chiar și acum, la spartul târgului, numit migrație românească. Lavinia Braniște a apărut mult prea târziu (adică în 2025) cu un roman care se mulțumește doar să fișeze pe repede-nainte acest aspect.
1 https://www.romaniapozitiva.ro/cultura/interior-zero-cel-de-al-doilea-film-regizat-de-eugen-jebeleanu-va-avea-premiera-mondiala-pe-15-martie-la-festivalul-international-de-film-de-la-vilnius/
2 https://www.oecd.org/content/dam/oecd/en/publications/reports/2019/07/talent-abroad-a-review-of-romanian-emigrants_c2e3e0c9/bac53150-en.pdf
3 https://revistavatra.org/2017/02/12/christian-ferencz-flatz-trei-sanse-ratate-despre-inimi-cicatrizate-al-lui-radu-jude/
