Un pisoi cu cap de floare

Start

Pandemia Covid-19 rămâne un reper tragic în viețile multora dintre noi. În urma crizei sanitare și a recluziunii forțate, putem distinge câteva mărturii a căror însemnătate rezidă atât în reflecțiile despre un fenomen cu totul atipic, cât și în curajul de a scrie despre propriile panici și neputințe, de la Izolare forțată (Casa de pariuri literare, 2020) la Proză de grup. Jurnal de pandemie (Brumar, 2021) ori alte și alte însemnări care restituie o parte din realitatea convulsivă a acelor luni ‒ notabil, în acest sens, este și e-book-ul Izolare (Nemira, 2020).

Un pisoi cu cap de floare
de Denisa Duran
Editura Sonia
2023

Poeta și traducătoarea Denisa Duran surprinde în cel mai recent proiect literar al său, Un pisoi cu cap de floare, un „jurnal de spitalizare Covid“, din perioada septembrie – octombrie 2020. E, de fapt, un volum scris la două mâini, de către mamă și fiică – Denisa și Larisa – ambele spitalizate la Spitalul „Victor Babeș“ din capitală, din cauza infectării cu Covid. Larisa, care s-a născut la prima ninsoare de dinainte de Crăciun, în 2010, pasionată de matematică și de română, „crede în lumile fantastice, se joacă mult pe afară, cu prietenii ei, și a devenit personaj în cărțile mamei sale încă de la naștere“ – în volumul Dorm, dar stau cu tine (cu ilustrații de Floarea Țuțuianu, Charmides, 2014), dar și în cel mai recent, 21 de zile de fericire (Tracus Arte, 2021). O existență poetică pe care Denisa Duran o împletește cu crâmpeie dintr-o experiență-limită, definită de derută, neputință, fericiri pasagere, ecouri stângace dintr-o altă viață, la fel de imperfectă, poate, dar, privind retrospectiv, marcată de libertatea de mișcare, de dragostea de viață în toate manifestările ei: „priveam razele de soare strecurându-se printre flori și vedeam dihania de zmeu înălțându-se și plutind așa, în aer, câteva minute tot mai lungi. […] Mă uitam în sus, la el, țineam mâinile încordate și simțeam cum mă ridică pe cer, pur și simplu, cum mă ia cu el, în plutire… O bucurie imensă și sentimentul de libertate… Prima zi de după carantină. Florile culese atunci sunt pe dulapul meu și acum.“ (p. 22).

În pandemie, dacă erai testat „pozitiv“, cel mai important era să te „negativizezi“, ceea ce nu se petrecea mai devreme de 12 zile: „Am aflat că am Covid./«Pozitiv», așa scria pe test./«Fiți pozitivă!» Mi-a scris învățătoarea fetiței mele“ (p. 7). Oricâte precauții și-a luat, eroina volumului Un pisoi cu cap de floare tot se îmbolnăvește de Covid: „Stau jos și mă gândesc și-mi repet:/«Am Covid!… Am Covid, chiar am Covid!…»/După șapte luni de izolare/și purtat mască/și distanțare/și dezinfectare/și spălat/toate produsele/de la magazin/am Covid.“ (p. 8). Își dă seama că micro-cosmosul său – recompus din toate obiectele de care se înconjoară – este contaminat: „Acum, dacă cineva s-ar apropia de mine,/dacă m-ar atinge,/ar lua fix virusul de care/s-a ferit o vară întreagă./Acum, tot ce în jurul meu e infectat./Toate obiectele vieții mele./Tot culcușul meu./Mă uit în jur,/solnița,/ușa de la frigider,/vaza cu flori,/toate sunt impregnate/cu virusul față de care acum câteva zile/îmi puneam mănuși…/Îmi dau cu dezinfectant/(din când în când, din obișnuință)/să curăț microbul.//El e în mine.“ (p. 12).

Discursul diaristic captează scurte înregistrări ale unor conversații pasagere din spital, însemnări rapide referitoare la dinamica fiecărei zile, crâmpeie din viața unor oameni pe care îi cunoaște prin prisma contaminării cu Covid-19. De asemenea, perioada spitalizării coincide cu alegerile locale din septembrie – octombrie 2020, de aceea sunt inserate știri referitoare la alegeri, evoluția voturilor pe județe, dar și mesaje scurte de la Casa Albă, după ce înșiși soții Trump se îmbolnăvesc de Covid, iar cazurile de îmbolnăviri se tot înmulțesc.

Totodată, din succesiunea întâmplărilor surprinse de Denisa & Larisa reiese importanța modalităților de comunicare video și audio (cele mai frecvente: Zoom, WhatsApp), folosite sistematic și firesc pentru a organiza criza, pentru a lua legătura cu prietenii și cu familia ori pentru a celebra ziua de naștere a celor dragi: „Stau de trei zile în pat/și vorbesc la telefon./Trei zile întregi, lungită în pat,/scriind mesaje pe WhatsApp sau/vorbind la telefon –/trimițând încurajări fetiței mele/(internată pentru prima oară în viața ei)/și organizând criza.“ (p. 13).

Un pisoi cu cap de floare – titlu naumian prin sugestiile poetice implicite – reverberează numeroase comentarii despre camera de spital, reflecții mărunte despre situația votanților, angoasa tot mai accentuată din cauza îndepărtării de fiica sa, aflată la spital. În egală măsură, fetița comunică atașant cu mama ei, iar mama – mereu atentă la nevoile fiicei sale – trimite încurajări, sugestii, vorbe delicate, găsește pretexte să îi distragă atenția de la ceea ce se petrece în jurul său și ar putea-o traumatiza. Cum nimănui nu-i place să stea în spital – unul dintre locurile impersonale teoretizate de Marc Augé (acele așa-numite „non-lieux“) care pot constitui deopotrivă un spațiu al anonimatului, dar și al relațiilor umane latente – mi-a atras atenția o întrebare de început de spitalizare: cum ai putea face mai frumoasă o cameră de spital? Să lipească niște desene pe pereți – îi spune Larisei mama sa, să transforme albastrul de spital într-o cameră primitoare, într-un spațiu familiar.

La ora recapitulării, eroina privește obiectele din jurul său, care par să transmită, fiecare, câte o poveste: magneții de pe frigider, buchețelele de flori uscate din munții Măcinului, de pe vârful Grecului, de pe vârful Dara, din Retezat, ceainicul primit la o aniversare, florile care rezistă doar câteva zile neudate și imaginea zmeului înălțat pe o pajiște din apropiere de Comana, „după atâtea săptămâni de stat între mobile și pereți și podele“.  Mersul cu ambulanța, pentru a doua oară, pare un basm din care eroina se va trezi brusc, la spital: „Îmi amintesc că am mai mers o dată într-o mașină cu sirena pusă, în facultate, când eram traducătoare la Campionatul Mondial de Box pentru Cadeți și ne deplasam prin București.“ (p. 26) Comportamentul preventiv, coroborat cu neputința de a-și vedea copilul internat la doar o ușă distanță, accentuează angoasa mamei: „Mă întorc singură, prin curte./Ajung în dreptul pavilionului fetiței mele –/lipit de al meu./Nu mă lasă inima să trec mai departe./Mă opresc și aștept./Mă opresc și aștept o soluție salvatoare./Văd că acolo, chiar la intrare,/sunt doctori și asistente care testează pacienții./[…] fetița mea e internată aici, cu tatăl ei./Pot să merg să o văd?/—Nu se poate, doamnă, n-aveți voie!/—Vă rog, vă rog mult! O să stau foarte puțin/—Nu se poate!/Pacienții rămân izolați.“ (p. 29).

Spitalul are rutina lui: „Stau între oameni disperați, epuizați de grijă, de așteptare și servesc regulat masa – la 9, micul-dejun minimal, la 13.30, prânzul gustos, la 17, un supliment dulce și la 19.30, cina“ (p. 46); de asemenea, „Dimineața vin asistentele grijulii, îmi pun perfuzia care ține mai mult de o oră, iar seara îmi fac injecția anticoagulant, cu acul înfipt în burtă. Doctorii mă ascultă la plămâni, îmi iau saturația, tensiunea, își notează problemele și durerile apărute peste noapte. În fiecare zi, la fel.“ (p. 46) – „chiar aici, la Pensiunea Covid”, unii pacienți pleacă („la plecare, le urez celor rămași/—Sănătate!/și văd cum/li se luminează privirea – parcă scoși din anonimat.“, p. 28), alții le iau locul. Când se mai întremează, Denisa își dă seama că fiecare pas făcut în afara salonului are importanța sa, fiecare apel din exterior este o epistolă de dragoste și o promisiune nerostită pentru revedere. „Bolnavii au un fel special de a-și suspenda viața. Stau aici, în cămăruțele lor de spital și își numără zilele. Zile de când sunt aici, zile până la ieșire. Ca și cum totul ar fi scobit cu o linguriță. Ca și cum viața asta n-ar mai fi a lor – zile din viața lor, și ore, și minute… Ăsta e septembrie al meu, săptămâna mea de septembrie, care n-o să se mai întoarcă niciodată! Că sunt aici, în spital, sau într-o vacanță de toamnă sau prin oraș, la serviciu, cu treburi, în vizită, la cumpărături – e tot viața mea, din acest moment.“ (p. 45)

Ca o particularitate compozițională, volumul Denisei Duran, având structura unui jurnal, cuprinde deopotrivă și însemnările din jurnalul Larisei, fetița internată la spital cu câteva zile mai devreme decât mama sa. Larisa-cea-talentată trimite autoportrete prin telefon mamei sale, povești despre buburuza Gabi, despre aventurile gustului și ale mirosului, lucrează meticulos și creativ arborele genealogic, ajutată de tatăl său, spitalizat odată cu ea. Printre notițele Larisei, după revenirea acasă, se numără și „bucuria“ de a se uita la un diafilm – bucurie de care mi-am amintit și eu în vacanța de iarnă, făcându-i-o cunoscută și fiului meu, Lucas. În copilăria mea, părinții și bunicii ne proiectau mie și fratelui meu, la ceas de seară, Povestea lui Harap-Alb, Capra cu trei iezi ori Ursul păcălit de vulpe, Povestea porcului, Ridichea uriașă și altele, și altele. Oare la ce diafilm s-a uitat Larisa, după ce a revenit de la spital?

Într-o situație de criză, prietenii sunt, și ei, extrem de importanți: sunt oameni care îți sar în ajutor, pe care îi soliciți la greu. O situație de criză ți-i relevă și pe aceia care uită de tine încet-încet sau care, preocupați de propria viață, nu mai au putere să se ocupe și de alții. Câte o însemnare în jurnalul Denisei scoate la iveală și plăceri mărunte, ca niște promisiuni dintr-o altă lume, cum ar fi dorul „de dulciuri și de atingeri“. Denisa și Larisa găsesc metoda potrivită să se joace și cărți – prin telefon, activitate care le mai alină dorul una de alta și le dă impresia de aparentă normalitate. Volumul Denisei Duran este un puzzle de trăiri contradictorii, însemnări i-mediate ce surprind neliniștile din momentul infectării cu Covid, apoi ajungerea la spital, corespondența cotidiană cu fetița de zece ani, care, la rândul său, scrie într-un „Jurnal“ și îi trimite mamei sale în fiecare zi lista de „bucurii“, desene, așteptarea de a se însănătoși, de a primi vești din exterior, dar și înregistrări audio ale unor povești ce dovedesc o mare sensibilitate și bucuria de a inventa personaje și întâmplări, metodă perfectă de a evada „oriunde mă gândesc eu, chiar și în Antarctica“, cum spune Larisa.

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×