Cu Tiberiu Neacșu port o dispută vie și astăzi, la mai bine de un deceniu de când ni s-a nălucit întâia oară: nu reușim defel să cădem la pace cu privire la sinecdocă și metonimie.
Forțez limitele categoriei „cronică literară“ cu prezentul articol fiindcă, înainte de toate, tind să încurajez exprimarea neîncartiruită — la pachet cu responsabilitatea de a lua la cunoștință, măcar întrucâtva, perspectivele preopinenților — și, apoi, nu
