În ultima seară a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (ediția 2024), a fost anunțat Premiul Institutului Cultural Român pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română într-o limbă străină, acordat pentru anul 2023. Traducătorul Bruno Mazzoni a primit acest premiu pentru traducerea în limba italiană a volumului de versuri Variațiuni pe o temă dată de Ana Blandiana (Donzelli Editore, Italia), „pentru iscusința cu care a transpus în limba italiană subtilitățile și grația universului poetic al Anei Blandiana, demers care continuă o operă de traducător și o carieră dedicate cu generozitate limbii și literaturii române“.
Vineri, în a treia zi a festivalului, ne-am întâlnit în cortul FILIT și am discutat despre literatură, traducere și receptare. Dialogul nostru se regăsește în rândurile ce urmează.
În a doua parte a articolului, redăm discursul traducătorului Bruno Mazzoni din seara de duminică, la decernarea premiilor ICR.
Autori precum Italo Svevo, Luigi Pirandello, Grazia Deledda, Massimo Bontempelli, Giuseppe Ungaretti sau Eugenio Montale, pe care i-am descoperit în primul an de facultate, mi-au cultivat o anumită conștiință prin care și astăzi măsor dinamica literaturii în general. Cu alte cuvinte, spre autorii enumerați m-aș întoarce oricând cu inima deschisă. Este o alegere subiectivă. Care sunt autorii italieni de secolele XIX–XX care au contribuit în mod special prin scriitura lor la conștiința dvs. literară?
Mersi pentru întrebare și mulțumesc pentru invitație! Eu cred că pentru secolul al XIX-lea scriitorul care rămâne, scriitorul de bază (care, din păcate, e obligatoriu de citit la școală, un lucru care de obicei produce un efect de refuz) e Alessandro Manzoni, cu Logodnicii. Romanul e o carte de referință și fiindcă are o limbă excelentă, adică scrisul lui e foarte îngrijit și bogat și a devenit treptat un model, o paradigmă. Adaug și faptul că Manzoni a scris și altceva foarte interesant, de pildă Inni sacri sau La Colonna Infame, care probabil au fost și traduse în română, el este deci primul scriitor la care mă gândesc. Pe urmă, aș sugera Giovanni Verga cu operele pe care le știți, Mastro don Gesualdo și I Malavoglia. Ar mai fi câteva modele… Foarte bun, dar mai puțin cunoscut, a fost Ippolito Nievo, un scriitor din Veneto care a scris Le confessioni di un ottuagenario. Ca și I Vicerè de Federico de Roberto, scriitor sicilian, dacă e vorba de secolul al XIX-lea. Pentru secolul XX i-ați menționat deja pe cei mai buni, adică de la Pirandello încoace. Cred că aș adăuga Cesare Pavese, și îmi place să amintesc faptul că în România aveți un cenaclu pavesian, la București: o italienistă, Mara Chirițescu, a pus bazele unui cerc literar care se numește Pavesiana, ca și editura omonimă care publică autorii italieni și români în traducere (de pildă, între alții, Neagu Djuvara). Dar nu aș uita Carlo Emilio Gadda, Tommaso Landolfi, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Dino Buzzati, Italo Calvino, Gesualdo Bufalino. Mergând mai spre contemporaneitate, un scriitor foarte bun, dar de nișă, este Michele Mari, care a fost publicat de editura Polirom cu două cărți (Pink Floyd în roşu și Roderick Duddle, n. red.). Este un autor dificil și cred că, din păcate, nu a avut un prea mare succes de public. Mai este și Walter Siti, care a fost profesor universitar de literatură contemporană italiană; a scris cel puțin șapte cărți. De curând, s-a făcut cunoscut un scriitor mai în vârstă, Antonio Moresco, un autor de calitate tradus și în câteva limbi europene. Chiar acum două zile a apărut în Italia o carte de dialoguri între Antonio Moresco și Mircea Cărtărescu (Dentro lo stesso sogno. Conversazioni, ed. Wojtek, n. red.), fiindcă s-au întâlnit anul trecut la un festival de literatură lângă Napoli, și de acolo s-a născut acest proiect cu o carte între doi scriitori care detaliază modul în care concep ei literatura.
Mi-a apărut informația pe rețelele sociale. Intrăm, astfel, în contact și cu proiectele de care, altfel, am fi departe. Mă bucur c-ați menționat!
Da! Și-n plus, pot să adaug că acest volum, apărut acum câteva zile în Italia, se va traduce în curând și în spaniolă. Din fericire, cultura literară are circuitele ei secrete.
Pe lista Premiilor Nobel pentru Literatură, începând cu 1901, găsim șase autori italieni. În 1997, câștigătorul e Dario Fo, un caz, am spune, aparte. Premiul a fost o recunoaștere a teatrului ca formă de literatură și a artei politice de protest. Totuși, momentul „Dario Fo“ a fost unul controversat, subliniind diviziunea dintre elitele literare și recunoașterea formelor de artă mai accesibile. Credeți că literatura are datoria de a aborda în mod direct teme politice? Sau rolul său este mai degrabă acela de a rămâne o artă pură, liberă de ideologii?
Eu spun că nu trebuie să existe rețete fixe, imutabile, adică fiecare scriitor crede și enunță ce e important pentru crezul lui și probabil pentru epoca în care trăiește. Pomeneam acum două zile, de pildă, că în Franța un autor cum a fost Racine era, vrând nevrând, un scriitor al regimului, dar totuși dacă citim cu lupa operele lui, acolo găsim și o critică față de sistemul în care el trăia (ceva similar a făcut Budai-Deleanu, trăind sub stăpânire austriacă!). Cred că putem întâlni atât o critică explicită, cât și o critică implicită. În orice literatură atitudinea critică are farmecul ei. În anii comunismului, de pildă, și la voi au existat scriitori care, chiar dacă nu au făcut disidență, totuși au scris niște cărți care voiau să spună altceva decât anunțau la prima vedere. Mă gândesc între altele la Silviu Angelescu, care a scris un roman pseudo-istoric cu cheie, Calpuzanii (publicat inițial în 1987, n. red.), o metaforă despre cum se poate trăi într-o societate în care falsarii sunt cei care predomină și se impun.
Avem mai multe exemple. Din fericire, sigur.
Din fericire, da! Într-un fel, aproape întotdeauna poezia a fost subversivă, cel puțin după anii ’60; a fost acel val neomodernist cu Labiș, Sorescu, Blandiana, Melinescu… Eu cred că cel mai mare poet din generația – și al secolului XX – rămâne Nichita, chiar dacă a făcut, din păcate, anumite concesii.
Ca traducător și promotor al literaturii române în Italia, cum percepeți munca unui traducător în crearea unui dialog cultural? Aveți vreun traducător preferat dintre cei care au tradus literatura italiană în română?
Din fericire, România este o țară care a avut oameni în stare să creeze o colecție, „Biblioteca Italiană“, care, printr-un miracol aș spune, de-a lungul a 30 de ani a reușit să publice peste 50 de volume din autori italieni, dar cu o caracteristică chiar inedită, adică sunt volume întotdeauna bilingve, cu textul italian și textul în traducere. Asta se datorește doamnei Smaranda Bratu Elian, deja profesoară la Catedra de italiană din București. Cândva, în 1995 probabil, i-am sugerat să-l invite la un simpozion „Giordano Bruno“, pe un tânăr italienist, foarte activ, pe numele Nuccio Ordine, care de curând s-a și dus. Grație colaborării între Smaranda Bratu Elian și Nuccio Ordine a luat naștere această colecție, cu sprijin financiar din partea Italiei, bineînțeles. Nu știu câte exemplare vinde editura Humanitas, dar tocmai de aceea este un adevărat miracol. În Franța a existat o colecție similară, bilingvă, care din păcate s-a închis.
Ce teme vă interesează cu precădere atunci când citiți literatură? Deși cunoaștem că temele nu reflectă calitatea scriiturii.
În primul rând, pentru mine contează scriitura, deci calitatea scrisului, fiindcă esteticul ar trebui să predomine în literatură, în speță la cea de nivel înalt. Acum, apropo de tematică, cred că orice tematică poate fi bună pentru o carte, dar nu sunt prea încântat de ceea ce, într-un mod oarecum polemic, aș numi selfies literare mărunte. Vreau să spun că acum este prea mult la modă, pentru gusturile mele, faptul că scriitorii și scriitoarele pomenesc în cărți tot ce au trăit ei/ele în ultimii 20-30-40 de ani. Această autoscopie mi se pare excesivă…
Spuneați cu altă ocazie că Theodoros a fost cea mai dificilă traducere pentru dvs. Cât timp a durat întregul proces?
Da! Un an și jumate a durat. Eu cred că Mircea Cărtărescu are o scriitură admirabilă, uimitoare, și teme pe măsură. Noutatea la Theodoros este că pentru prima dată există aici un plot narativ, o istorie povestită, adică un subiect cu o dezvoltare, și parcurgem o carte în care autorul vorbește mai puțin despre sine, despre memoria lui, visele lui ș.a.m.d. Ceea ce m-a fascinat este că fiind o carte masivă, amplă, epică, ea are în același timp un aer de basm, o istorisire fantastică care poate aminti atmosfera din O mie și una de nopți; farmecul povestirii din Theodoros amintește, pe undeva, de poemul Levantul. Numai că aici limba lui Mircea este mult mai complexă, cu un repertoriu lexical extrem de bogat, care atinge diferite variante ale vocabularului românesc, cu precădere pe cele muntenești, adoptând grafii cu totul ieșite din uz, și introducând multe cuvinte din alte limbi.
Cum a fost primită în Italia traducerea?
Încă nu știm, fiindcă cartea a apărut la începutul lunii octombrie, deci deocamdată avem numai trei cronici, toate foarte apreciative. Nu pot să fac încă o comparație, dar ne-a surprins pe toți faptul că Solenoid a primit 27 de cronici, ceea ce rar se întâmplă pentru un scriitor străin, de nișă, și pentru o literatură care, chiar dacă are autori foarte buni, nu e așa de cunoscută și tradusă cum pot fi alte literaturi. A fost deci chiar o performanță. Să sperăm că și Theodoros va primi un număr de cronici pe măsură.
Mărturiseați într-un interviu că ați făcut tranziția de la identitatea de profesor la cea de traducător. Care dintre cele două măști (că tot aminteam de Pirandello) vă completează personalitatea mai bine?
Timp de mai bine de 30 de ani am fost profesor la universitate și asta m-a marcat, aș spune, pozitiv, fiindcă faptul de a înțelege cum trebuie să-i explici unui student ce este un poem, cum trebuie citit un roman ș.a.m.d. m-a dus probabil la o mai bună înțelegere a texturii literare. E adevărat că de 25 de ani încoace am devenit cunoscut în Italia și pentru că sunt traducătorul Anei Blandiana, al lui Mircea Cărtărescu, al lui Max Blecher, profesia universitară a trecut deci, după ce am ieșit la pensie, pe un plan secundar, aș spune. E chiar un lucru la care m-am gândit când am început să traduc – nu era suficient, pentru a face cunoscută literatura română în Italia, faptul de a ține un curs și de a vorbi în fața a 30 de studenți în fiecare an. Am fost convins și sunt în continuare convins că literatura română trebuie difuzată, promovată și cunoscută fiindcă este, fără niciun dubiu, o literatură de valoare.
Ați avut și studenți români la Universitate?
Foarte puțini. M-am pensionat acum opt ani. Aveam unul sau doi studenți români în fiecare an. Un lucru interesant pe care îmi place să-l pomenesc este faptul că aveam obiceiul de a alterna cursurile, un an vorbeam despre poezie, anul succesiv despre proză. Am constatat, într-un mod cu totul surprinzător, că publicul studențesc iubea mult mai mult poezia!
În spațiul literar românesc poezia are un impact neașteptat asupra tinerilor. Cum se prezintă lucrurile în Italia?
În Italia, din păcate, se citește ca și în Romania, puțin, dar nu cred că acest deficit de lectură se datorește faptului că sunt scumpe cărțile. Acum statisticile pare să indice că se citește ceva mai mult grație rețelelor de socializare, aceasta este probabil o tendință actuală – tineretul, dar nu numai, preferă să fie conectat prin mijloace electronice. Știu, de pildă, că o prietenă, de altfel foarte cultivată, poate citi cărți întregi pe smartphone! Interesul pentru poezie în Italia există. Nu se publică așa multe cărți de calitate ca la voi, dar avem un număr de poeți buni, de la Milo De Angelis, un poet care a venit anul trecut la Festivalul Internațional de Poezie din București, la Mariangela Gualtieri, o poetă de o sensibilitate aparte, care explorează dimensiunea lecturii performative, la Antonella Anedda, Elio Pecora, Guido Mazzoni, Giancarlo Villalta.
Cum ați perceput ediția de anul acesta a FIPB?
Și anul acesta a fost o ediție foarte reușită, cred eu. Nici nu știu cum reușesc să invite așa de mulți scriitori și poeți în primul rând, pentru că anul acesta au fost peste 70 de invitați. Mă întreb dacă în anumite întâlniri nu ar fi fost mai bine dacă erau mai puțini cei care citeau, fiindcă nu poți să-ți dai seama de valoarea unui poet dacă auzi numai trei poeme citite. Dacă nu ascult cel puțin cinci poeme, depinde și de lungimea poemelor, bineînțeles, nu pot să-mi fac o ideea clară. Sunt cu totul nemulțumit când în Italia apare o antologie de poezie europeană și de la fiecare poet e inclus un singur poem. E o risipă de hârtie.
Aici, la FILIT, atmosfera e incredibilă.
Din fericire, prietenii din Iași au avut această minunată idee și au avut talentul de a organiza, din start, un festival care are mai multe merite. Primul este faptul de a implica tot orașul, un lucru care îmi amintește de Festivalul de Literatură de la Mantova, unde toate piețele sunt implicate (Ceva interesant la acest festival este că pentru asculta un scriitor sau un eseist e nevoie să plătești un bilet, ceea ce adaugă, cred, valoare evenimentului! Publicul își dă seama că poetul sau prozatorul cutare nu e un cadou care vine de la sine. În România, deocamdată, e totuși bine să nu fie contra cost. Studenții și elevii nu ar avea posibilitatea să plătească un bilet pentru fiecare întâlnire). Dar așa multe evenimente, care se organizează aici la FILIT, cu așa mulți invitați, plus, și în acest an, un laureat al Premiului Nobel (în 2021 Abdulrazak Gurnah a primit Premiul Nobel pentru Literatură, n. red.), toate acestea însumează într-adevăr o performanță autentică!
Scriitorii străini invitați la FILIT mărturisesc că au parte de dialoguri fascinante cu cititorii, traducătorii, scriitorii români, organizatorii și voluntarii. Totul se leagă perfect din punctul de vedere al interacțiunii. La festivalurile din Italia cum decurg întâlnirile dintre invitați?
Depinde. De pildă, noi avem un mare festival care este similar cu cel de la Frankfurt, Salone Internazionale del Libro di Torino. Din păcate, întâlnirea între scriitori și traducători este aproape inexistentă. Fiecare editor are autorii lui preferați, îi aduce, îi prezintă, iar publicul cumpără cărți, cere autografe, dar un dialog între scriitori și traducători nu există. Valoarea cea mai mare a FILIT-ului este tocmai modalitatea prin care ne aduce pe toți împreună. La Salonul de Carte de la Torino fiecare invitat își alege hotelul, restaurantul, te întâlnești doar cu vechii prieteni. Aici, la Iași, grație organizatorilor, toți suntem cazați în același hotel, luăm mesele împreună, suntem foarte aproape de cort. Este un lucru extrem de plăcut. Și încă un lucru nemaiîntâlnit: se organizează de mai mulți ani dezbateri cu cel puțin 15 traducători din mai multe limbi, coordonați de Monica Joița împreună cu Monica Salvan. Este și un prilej de a împărtăși experiențe, dificultăți și motivele pentru care fiecare dintre noi își alege un anumit scriitor, cum e receptată opera lui în țara respectivă. Apoi, aici există și posibilitatea de a preda ștafeta tinerilor traducători, întâlnindu-i și cunoscându-i. Este un climat splendid pentru un adevărat dialog cultural și intercultural!
Dintre poeții optzeciști pe cine mai admirați în afară de Mircea Cărtărescu?
Aș începe cu Matei Vișniec, prezent la FILIT anul acesta. Ce-mi place la el, ca și la Cărtărescu, este că au o paletă literară multilateral dezvoltată. Matei s-a născut și el poet, pe urmă a devenit, în primul rând, dramaturg, dar a scris și câteva romane foarte bune, primele două au fost deja traduse în italiană, sunt șanse bune ca să-l vedem publicat și pe al treilea, Un secol de ceață, o carte mare, din care Matei Vișniec a avut disponibilitatea de a tăia câteva pasaje pentru a avea o ediție italiană mai accesibilă. Este un lucru cu totul admirabil!
Cum este receptată literatura scrisă de Matei Vișniec în Italia?
Foarte bine! Mai mult a fost cunoscut, până nu de mult, pentru piesele lui teatrale, având două volume publicate în italiană, și este foarte prezent pe scenele din Italia. După cum știți, a avut mare succes, de pildă, în Brazilia; un actor a fost așa de încântat încât i-a publicat 13 volume cu aproape 35 de piese, ceea ce nu cred că se poate întâmpla așa de ușor. Matei este chiar un fenomen important, și romanele lui au fost foarte bine primite la noi, cu cluburi de lectură în mai multe orașe.
Ați tradus și poezie. Mă gândesc acum la Variațiuni pe o temă dată de Ana Blandiana. Cum „sapă“ un traducător după sensuri pentru a-și împlini misiunea de a transpune poezia dintr-o limbă în alta?
Da, e ultima carte de versuri a doamnei Ana Blandiana, dar știți probabil că este în curs de apariție la editura Humanitas un nou volum de versuri Blandiana (Se face liniște în mine, n. red.). Primul criteriu la care mă gândesc când traduc este fidelitatea. Trebuie respectată, chiar dacă cu anumite mici abateri, eventual, la nevoie. Dacă cuvântul cutare nu are un echivalent precis, poate ar fi bine să optezi și pentru o parafrază, ceea ce este mai ușor în proză decât în poezie. Eu sunt convins că acolo unde există calitatea scrisului, esența, miezul ideatic, din fericire, se menține în orice traducere: asta depinde de calitatea autorului de la care traduci. Variațiuni este al treilea volum de versuri al doamnei Ana Blandiana pe care l-am tradus. Este o carte care m-a mișcat profund, fiind, de mai multe decenii, prieten cu Romulus Rusan, soțul poetei a cărui dispariția a provocat deci această transpunere a durerii în versuri și în proză, a doliului, după o căsnicie de mai bine de jumătate de veac…
Ce proiecte aveți în lucru?
Un volum de versuri Mircea Cărtărescu s-ar părea că mă așteaptă, dar am publicat deja în Italia două cărți cu traduceri din poezia lui Mircea, aceasta va fi deci a treia, de o amploare mai mare decât celelalte (publicate acum 20 de ani și acum 10 ani). Și voi lucra la finalizarea trilogiei lui M. Blecher. După ce am publicat Întâmplări în irealitatea imediată și Inimi cicatrizate, îmi rămâne acum Vizuina luminată. Același editor care a publicat primele două cărți va edita probabil și Vizuina. M-am decis să promovez opera lui Blecher pentru că mi se pare un autor foarte prezent în ADN-ul lui Mircea Cărtărescu.
În volumul său Elogiu eșecului, Costică Brădățan vorbește despre eșec ca formă de înțelegere profundă a vieții și ca exercițiu de reflecție. Cum gestionați eșecul în procesul de traducere, de exemplu?
Riscul eșecului există aproape întotdeauna, mai ales dacă te îndrepți către o carte cum este Theodoros. După ce am tradus primele 150 de pagini mi-am dat seama că traducerea nu curgea, nu prinsesem de bună seamă de la bun început narativitatea și oralitatea care marchează această carte. M-am întors, deci, și am început să reformulez altfel, încercând să redau povestirea ei printr-un limbaj fantastic, mai imaginativ și favolistic. E vorba, aș spune, despre un lung basm epic. Oralitatea a fost provocarea cea mai mare pentru a reda în italiană farmecul lui Theodoros. Sper că am reușit într-o oarecare măsură.
„Conjuncturi astrale“ – discursul lui Bruno Mazzoni
Stimați membri ai juriului,
Dragi colegi, prieteni ai FILIT-ului,
Doamnelor și domnilor,
Permiteți-mi să vă spun, de la bun început, cât de emoționat sunt să pășesc în această seară pe scena Teatrului Național din Iași, care a găzduit, în ultimele zile și în multe dintre edițiile anterioare, scriitori de mare prestigiu – din România și din numeroase alte țări ale lumii – alături de autori laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură.
Cu o bucurie deosebită am primit scrisoarea onorantă prin care Institutul Cultural Român ne-a anunțat, acum câteva zile, că juriul ediției din acest an al Premiului pentru cea mai bună traducere a unei cărți din limba română, publicate în cursul anului 2023, a ales două volume: unul semnat de colegul meu Steinar Lone și altul de mine. Cele două cărți, publicate în Norvegia și, respectiv, în Italia, prin programele bine cunoscute TPS și Publishing Romania ale Centrului Național al Cărții, destinate susținerii traducerii și promovării literaturii române în străinătate, aparțin unor scriitori renumiți și foarte apreciați pe plan internațional: este vorba despre Solenoid al lui Mircea Cărtărescu și Variațiuni pe o temă dată, ultima carte de versuri publicată de Ana Blandiana, pe care am avut onoarea de a o traduce anul trecut în limba italiană.
Uneori, ni se întâmplă să fim martorii unor conjuncturi neașteptate – îmi place să le numesc astrale – care ne surprind într-un mod foarte plăcut. Mă refer la faptul că în seara aceasta suntem aici, la Iași, în timp ce, acum două zile, la Oviedo, în celălalt colț al lumii romanice, regele Spaniei i-a conferit Anei Blandiana, rostind într-o altă limbă neolatină, cea mai înaltă onoare pentru meritele sale literare și poetice, anume râvnitul premiu Princesa de Asturias 2024.
Faptul că sunt aici, pe scena Teatrului Național din Iași, alături de prietenul meu Steinar Lone, reprezintă pentru mine o mândrie imensă și îmi oferă prilejul să mulțumesc din inimă Institutului Cultural Român, reprezentat aici de poetul Sorin Gherguț, Centrului Național al Cărții și gazdelor noastre ieșene, în frunte cu Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu, care, an de an, ne oferă acest minunat festival.
Este o ocazie unică de a onora, în același timp, creația literară și munca traducătorilor – cei care „iau de mână“ operele scriitorilor, le tălmăcesc și le aduc în noi spații culturale.
Mii de mulțumiri tuturor!
Credit foto: FILIT
