Numește limba sa maternă, kurda, „o limbă invizibilă“, căci e o limbă interzisă acum în Turcia. Pe scena Teatrului Național din Iași, scriitorul Burhan Sönmez povestește, într-o discuție moderată de poetul Radu Vancu în cadrul FILIT, despre mama sa, despre Dostoievski și Márquez, pe care-i consideră marile sale influențe, și despre dragostea sa pentru poezie. Pe când studia Dreptul la Istanbul, a participat la manifestații prodemocrație, a apărat drepturile deținuților politici și s-a trezit, din apărător, arestat și torturat de autorități. Ulterior, în urma unei altercații cu poliția turcă, a fost grav lovit la cap, însă a fost salvat și transportat în Marea Britanie. Guvernul turc l-a declarat persona non grata, iar timp de zece ani nu a putut intra în țara sa. În urma rănilor, și-a pierdut capacitatea de a avea vise. A început să-și scrie romanele în exil, fără să se întrerupă, totodată, din lupta neobosită pentru valorile democratice și pentru drepturile omului. În prezent, este președintele organizației PEN International și își împarte timpul între Cambridge și Istanbul.
La aproximativ o lună după vizita sa în România, aflată încă sub vraja cuvintelor sale și mai ales a celui mai recent roman publicat în română, Piatră și umbră (traducere de Veronica D. Niculescu, Anansi, 2023), am îndrăznit să-i scriu ca să-i propun un interviu „la dublu“: unul cu scriitorul, iar celălalt cu traducătoarea, o parte dintre întrebări suprapunându-se. A acceptat cu grație să-mi ofere din timpul său.
Când ne-am „întâlnit“ pe Zoom, Burhan Sönmez tocmai rezolvase încă un incident la PEN International: are mereu de lucru, mi-a spus, mereu sunt membri de sprijinit și probleme de rezolvat în întreaga lume. Mi-a povestit despre identitățile sale distincte de scriitor și activist, despre politică evoluția omenirii, dar și despre muzica turcească, frumusețea salvatoare sau viitorul literaturii. Am rămas cu bucuria de a fi discutat cu un om cu o inteligență rară, vastă, și mai ales un om modest, care își alege cu atenție și cu blândețe cuvintele.
Ați fost în România de mai multe ori până acum, la mai multe festivaluri de literatură. Îmi amintesc că ați spus că îl apreciați pe scriitorul român Panait Istrati. Ați vizitat cumva și Brăila, orașul natal al lui Istrati?
Am fost o dată la București, la câteva evenimente legate de publicarea romanului Istanbul Istanbul, am mers de două ori la Sibiu, apoi la Iași toamna aceasta. La Brăila nu am fost, dar cred că trebuie să-ți păstrezi mereu un motiv ca să te întorci. Iată, deci, un motiv pentru care să mă întorc în România: ca să vizitez casa memorială de la Brăila.
De Panait Istrati îmi amintesc în mod deosebit Codin, care a fost publicată independent în turcă. E povestea unui bărbat interesant, din clasa de jos, să zicem, cu un caracter cumva violent. Își tratează familia foarte urât, dar în final ajungi să-ți pară rău pentru el, pentru că e un om tulburat, e ca și cum ți-ar părea rău pentru Raskolnikov. Și-mi mai amintesc Ciulinii Bărăganului. Îmi amintesc că erau niște cărți cu format micuț. Au fost publicate prin anii cincizeci sau șaizeci în Turcia. Când eram student, deja nu se mai găseau în librării, erau vândute doar în anticariate, acolo le-am găsit. Acum, însă, mă bucur să-ți spun că sunt reeditate de edituri din Turcia, chiar recent.
În romanele dumneavoastră se simte dragostea pentru poezie. Ați început să scrieți versuri în tinerețe, în Turcia, și romane abia după ce ați fost forțat să vă mutați în Marea Britanie. Scrieți în continuare poezie?
Da, încă scriu poezie, dar nu în mod deschis. E mai degrabă o misiune secretă, pentru că toată lumea mă știe acum drept prozator, oamenii îmi citesc romanele, la conferințe sau la întâlniri mă întreabă despre ele. Oamenii nu știu dacă mai scriu sau nu poezie. Când mă întreabă, le răspund că da. Dar de cele mai multe ori nu mă întreabă.
În Piatră și umbră, care descrie nu doar viața pietrarului Avdo, ci și epocile prin care trece Turcia, am observat foarte clar că nici poporul, nici politicienii nu par să se schimbe de-a lungul secolelor. Oamenii protestează mereu, iar autoritățile sunt mereu violente. E un lucru pe care-l observ și privind România, de la epoca lui I.L. Caragiale și până acum politicienii par aceiași. Ca scriitor, dumneavoastră tratați lipsa de schimbare cu bunătate, îi opuneți poezie și frumusețe. Dar cum vă poziționați în această privință ca activist pentru drepturile omului?
Știi, suntem oameni. Suntem creaturi extraordinar de delicate. Avem sentimente și emoții, simțim din plin durerea și tristețea. Ne simțim ofensați ușor. Orice se întâmplă în lume, în viața noastră personală sau socială, totul ne afectează. Mai ales în prezent, avem telefoanele acestea inteligente în mână douăzeci și patru din douăzeci și patru, urmărim tot ce se întâmplă și nu sunt sigur că e un lucru bun. Și, cum spui, vedem că repetăm istoria iar și iar. Apoi ne întrebăm: „De ce suntem atât de slabi și nu reușim să ne reinventăm ca omenire?“ Cred că unul dintre motive este că încă evoluăm, nu ne-am încheiat evoluția culturală și socială. Noi, oamenii, încă suntem niște creaturi primitive în această lume. Îți poți imagina că am descoperit scrisul doar acum cinci mii de ani? Pune asta față în față cu istoria lumii, cu a întregii galaxii, cu a universului. Abia acum cinci mii de ani am început să învățăm, să citim și să scriem. Deci cum să ne așteptăm ca această creatură să fie o superființă, o ființă perfectă, ca un înger? Din păcate, suntem răi. Suferim de prea multă răutate, sunt prea mulți oameni răi pretutindeni. Scrisul, literatura și oamenii ca noi, cred, încearcă să ne îndrepte evoluția în direcția cea bună, ca să nu rămânem într-o stare de sălbăticie, de violență. E o misiune dificilă pentru noi toți, în special în acest secol XXI. Dar de aceea scriem și citim cărți. Văd o mulțime de cărți în spatele tău și cred că motivul pentru care ai toate acele cărți în bibliotecă e că ai speranță pentru o zi de mâine mai bună.
Într-un fel așa e, aveți dreptate. Ca scriitor, sunteți preocupat de istorie și de memorie în romanele dumneavoastră, dar ca activist, sunteți ancorat în prezent. Cum împăcați aceste două identități? Pentru că romanele dumneavoastră sunt visător-optimiste, nu par deloc atinse de activism.
Cred că diferența dintre un activist și un scriitor e că activistul împinge societatea într-o anumită direcție sau cere oamenilor să facă ceva, să acționeze. Să zicem, de exemplu, că-i împinge să apere natura. Hai să apărăm animalele, râurile și pădurile. Să cerem pace în locurile atinse de război. Activistul face aceste apeluri. Dar un scriitor nu poate face aceste cereri într-o carte. În literatură, scriitorul încearcă să înțeleagă și să te facă și pe tine să înțelegi puțin mai bine lucrurile, după care să hotărăști singur cum să acționezi. Sunt două lucruri diferite și încerc să nu le amestec.
Ca activist, fac unele lucruri, dar ca scriitor, încerc să opresc vocea activistului din minte. Vreau ca cititorul să-mi audă doar vocea de scriitor în carte.
Apropo de voce, e multă muzică în cărțile dumneavoastră: în Piatră și umbră, Avdo are o voce minunată, iar în Labirint (traducere de Adal Hanzade, Anansi, 2021), Boratin ascultă Bessie Smith, Kurt Cobain sau Yavuz Çetin. Dumneavoastră ce muzică ascultați?
Îmi plac toate genurile de muzică. Depinde de perioada din zi sau de ocazie. Ascult muzică clasică, pop sau jazz, orice. Dacă e să mă gândesc la „acasă“, îmi place muzica halk turcească, vechea muzică din Istanbul. Cât despre muzica mamei mele, avem un anume stil, unul iconic, numit dengbêjî, un gen de muzică în care se spune o poveste cântând. Ei sunt ca trubadurii de odinioară, care călătoreau, hoinăreau din sat în sat, se opreau la una dintre case pe timpul nopții și cântau. În muzica lor asculți povestea unor iubiți, istoria unei răzbunări sau a unei dezamăgiri. E un gen muzical foarte puternic în cultura kurdă, o muzică pe care o iubesc. Poate să fie tristă, dar dac ești departe de casă, muzica dengbêjî te ajută să simți acea durere, acel dor de casă.
Ascultați acest gen de muzică împreună cu familia, cu mama dumneavoastră? Sau cum ați ajuns la dengbêjî?
M-am născut cu această muzică. Într-un sătuc kurd, muzica asta e parte din viața de zi cu zi, o auzi peste tot, toată lumea o cântă. Tatăl meu o cântă, mama mea o cântă, muzicienii dengbêjî la fel. Așa am ajuns și eu s-o ascult.
Când mă întorceam de la FILIT Iași, ascultam Lalalar, o trupă de rock psihedelic din Istanbul. În luna mai, am ascultat-o în București la un concert și țin minte că solistul a spus publicului că în Turcia tocmai au loc alegeri și că speră să nu mai aibă un dictator la putere cât de curând. (Din păcate, asta nu s-a întâmplat.) Trebuie arta să fie politică, în opinia dumneavoastră? E important ca artiștii să ia atitudine sau ar trebui să se preocupe doar de estetică?
În opinia mea, arta e preocupată de frumusețe. În pictură, de pildă, când vorbim despre o imagine frumoasă, aceasta e scopul unor picturi ca Mona Lisa ori Guernica, imaginea unei flori sau a unei bătălii politice. Acesta e doar subiectul artei, nu arta însăși. Dacă nu ar fi o pictură foarte frumoasă, atunci n-ar fi o pictură de Picasso sau de Leonardo da Vinci. De aceea cred că arta ar trebui să se concentreze pe frumusețea lucrurilor pe care încearcă să ni le spună. Cât despre politică, ea e un subiect din artă la fel ca orice altceva, ca dragostea sau despărțirea. Dacă începem să definim lucrurile prin politică, asta înseamnă că politica e mai presus de orice. Dar în opinia mea arta e cea care se află mai presus de orice altceva, în vreme ce politica e doar o parte din societate, iar societatea poate face subiectul artei.
În discursul lui de acceptare a Premiului Nobel din 1970, Aleksandr Soljenițîn analizează un citat din Idiotul de Dostoievski, bine-cunoscutul „Frumusețea va salva lumea“. Soljenițîn se întreabă: Ce fel de afirmație e asta? Când a salvat frumusețea pe cineva, în istoria noastră însetată de sânge? Dumneavoastră cum interpretați această frază, credeți că frumusețea are puterea să salveze lumea?
Da, cred că frumusețea va salva lumea. Dacă n-ar exista frumusețe în cultura umană, noi n-am putea să existăm azi. Așa că, dacă trăim azi, înseamnă că, înaintea noastră, toate generațiile au făcut ceva bun, ceva folositor, de vreme ce am reușit să ajungem în acest punct. N-am dispărut în istorie, ca atâtea specii de animale, ca atâtea plante. Oamenii încă trăiesc pe această planetă, deci am făcut niște lucruri bine: de pildă, ne ajutăm de știință, avem compasiune pentru alți oameni, facem bine pentru alți oameni, ne preocupă arta, avem simțul frumuseții. Când o mamă i-a spus prima dată o poveste copilului ei, înainte să-l culce, în urmă cu zece, douăzeci de mii de ani în urmă, aceea era artă. Când niște vânători au desenat prima dată acele figuri de animale într-o peșteră, aceea era artă. Exista un motiv, nu făceau aceste lucruri degeaba. Încercau să supraviețuiască visând cu ochii deschiși. Pentru că asta e arta, să vezi un vis cu ochii deschiși. Acele vise ne-au adus acum aici.
Despre Dostoievski știm că era un om destul de sumbru în artă, iar locul frumuseții în artă era atunci, în secolul XIX, în centrul tuturor discuțiilor. Tolstoi era complet împotriva ideii de frumusețe în artă, el a spus că nu frumusețea, ci bunătatea, valoarea morală a artei e în centrul literaturii. Această opinie încă este controversată, oamenii încă scriu împotriva sau în favoarea acestei idei, dar această dezbatere rămâne una foarte importantă, e genul de energie care ne ține în viață ca artiști în prezent.
Dar credeți că, în mijlocul tuturor acestor războaie, mai e loc ca oamenii să evolueze?
Da. Oamenii evoluează, chiar dacă sunt atât de multe victime. Dar e ca atunci când te afli la mijlocul unei povești care stă să se întâmple, chiar dacă sfârșitul va fi bun sau rău. În acest moment, cred că există potențial pentru ambele finaluri. Se poate ca, în viitorul apropiat, omenirea să ajungă la un final fericit, să reușim să creăm o lume plină de pace și de bogăție sau se poate să ajungem la un sfârșit trist, la o lume, o cultură nefericită. Întreaga lume naturală e acum amenințată de oameni. Oamenii sunt amenințați de oameni. Poate că vom sfârși lumea într-un al treilea război mondial, cu bombe nucleare. Poate va fi chiar sfârșitul întregii planete. Cine va câștiga? Nu se știe. De aceea trebuie să îi împingem mai ales pe politicieni și societatea întreagă să facă lucruri bune, nu să se urască reciproc. E dificil, dar sarcina e doar a noastră, apasă pe umerii noștri.
Puteți să-mi povestiți mai multe despre munca dumneavoastră la PEN International, unde sprijiniți scriitori și jurnaliști?
Sigur că da. PEN International este organizația scriitorilor din toată lumea, o organizație de o sută doi ani. A fost fondată chiar după Primul Război Mondial, pentru că un război divide națiuni și creează dușmani între țări vecine. Atunci, scriitorii s-au adunat împreună și au declarat că n-ar trebui să acceptăm această diviziune a țărilor, ci, în schimb, trebuie să ridicăm poduri între națiuni. Cultura, arta, literatura sunt cele mai bune punți între țări. Și de atunci luptăm pentru viitor, luptăm să construim astfel de punți în fiecare țară. Suntem față în față cu diverse probleme de gen, sunt țintiți oameni din comunitatea LGBT, femei, oameni de culoare, ne luptăm cu sărăcia de peste tot, nu mai vorbesc despre războaiele deschise, despre cei care se omoară unii pe alții în Ucraina și, mai recent, în Orientul Mijlociu. Ne confruntăm cu diferite tipuri de probleme care încă amenință societățile, după cum știi, cu politicile de imigrație din Turcia, de exemplu, unde avem mai mult de cinci milioane de refugiați sirieni care au sosit aici în ultimii zece ani, mai mult decât numărul de refugiați din întreaga Europă în ultimul deceniu, cinci milioane într-o singură țară. Și sunt atâtea țări ca Pakistanul sau Iordania în această zonă. Cum o să rezolvăm această problemă? Și, desigur, acum ne luptăm cu consecințele politice ale acestei probleme. Vedem ură împotriva imigranților, cum a apărut, de pildă, în preajma alegerilor recente din Olanda. Un politician populist radical a câștigat alegerile, iar discursul lui instigă doar la ură.
La fel și în Argentina, cu noul președinte Javier Milei.
Exact, și în Argentina, săptămâna trecută. Cu asta ne confruntăm acum în lume. Nu e chiar o perioadă bună în care să te naști.
Întorcându-ne pe terenul literaturii, în Piatră și umbră, Avdo remarcă la un moment dat: „Am reușit să am un singur prieten bun în toată viața, ce om fericit sunt.“ Există, în opinia dumneavoastră, prietenii literare în lumea de azi?
Da, cred că poți avea prietenii foarte frumoase. Oamenii cred că în artă sau în sporturi competiția e lucrul cel mai important. Dar competiția e peste tot, și dacă lucrezi într-o fabrică, te măsori cu colegii tăi, și la fel se poate întâmpla în literatură. Dar, în cele din urmă, lumea e foarte mare. Există sute sau mii de oameni în jurul tău în lumea literară, editori, scriitori, cititori, deci tot atâtea șanse să îți faci prieteni buni.
Meșterul Avdo trăiește în cimitir, între confesiuni, dar nu este un om religios, nu merge la biserică. Și, cu toate astea, afirmă că o să se roage pentru sora comandantului care i-a omorât câinele și l-a tratat cu nemăsurată cruzime – un gest care mi se pare extraordinar de nobil, să te rogi chiar dacă nu te vede nimeni, să nu faci paradă cu credința ta. Putem să trăim fără cadrul strict impus de religie?
În trecut, nu puteam supraviețui fără credință, fără un cadru religios. Dar oamenii din viitorul apropiat vor mai avea nevoie să meargă la biserică, moschee, sinagogă sau orice fel de templu? Nu cred. Însă vor avea în continuare nevoia să creadă într-o putere mai mare decât ei, într-un mod diferit? Cred că da, chiar dacă acest lucru nu e neapărat valabil pentru mine. Nu am neapărat un răspuns. Știința aduce răspunsuri, de pildă, dar nu un răspuns absolut. Nu știm ce a fost înainte de Big Bang. Cine a creat Big Bangul, cum a început Big Bangul? Aceasta e cea mai mare întrebare a existenței noastre. Poate că știința va reuși într-o bună zi să afle răspunsul, dar eu sunt sigur că după aceea vor urma alte întrebări. Ce sau cine a început Big Bangul, cine a pornit prima mișcare din univers? Despre asta vorbea Aristotel. Despre „prima mișcare“ care a creat totul și care apoi a lăsat totul să funcționeze după legea naturii. Cred că în viitor oamenii vor discuta despre toate aceste lucruri, în tot felul de moduri diferite.
Ați menționat telefoanele inteligente mai devreme: mai are arta un viitor în această lume îmbibată de tehnologie?
E o întrebare extrem de importantă, la care există foarte multe răspunsuri diferite. Eu sunt de partea optimistă. Oamenii nu pot să supraviețuiască fără artă. Sigur, vorbim despre artă – dar întrebarea e și: În ce formă? Încă nu știm. Următoarea generație va descoperi cu siguranță o nouă expresie artistică. Când a fost inventată camera foto în urmă cu mai puțin de două sute de ani, descoperirea a creat o panică imensă, mai ales în comunitatea artistică. Oamenii și-au zis: Acum există un aparat care înregistrează totul. Ce-o să facem cu pensulele și cu planșa de pictură? Însă mai târziu au creat noi modalități de a-și reprezenta lumea, ca expresionismul și suprarealismul. Asta pentru că noi nu știm exact ce este realitatea, iar arta creează moduri de a înțelege realitatea. Fiecare generație își va găsi noi feluri de a înțelege realitatea. Nu sunt pesimist în această privință.
Dar arta cere și atenție, cere să-i acordăm timp, în vreme ce tehnologia, rețelele de socializare ne fac din ce mai puțin dornici să fim atenți la ceva o perioadă mai îndelungată. Mă gândesc mai ales la literatură, literatura cere mult timp.
Da, ai dreptate. Romanele cer cel mai mult timp de la cititor. O poezie o poți citi într-un minut sau în cinci minute. O proză scurtă o poți citi în zece, douăzeci de minute. La un film te poți uita în două ore. O galerie de artă o parcurgi într-o oră sau două. Însă pentru un roman trebuie să-ți sacrifici mai multe zile la rând, uneori cinci zile, zece zile dacă e un roman lung. Dar dacă ne uităm la tiraje, numărul romanelor care sunt tipărite și vândute a crescut cu fiecare deceniu în întreaga lume. Oamenii citesc mai multe cărți decât acum cincizeci de ani. Sigur, nu e un lucru valabil pentru mare parte din societate, dar și dacă ne gândim că cinci sau zece la sută dintr-o societate citește, tot e un număr uriaș pentru această etapă de evoluție umană. Cred că trebuie să fim conștienți de acest lucru, la asta trebuie să ne gândim când ne concentrăm pe viitor.
Ce vă mișcă atunci când citiți, ce anume face să fie o poveste extraordinară?
Pentru mine e important felul în care e modelată povestea. Povestea în sine nu e importantă, în opinia mea. Doi oameni se iubesc, dar nu pot fi împreună, și cu toate astea se întâlnesc în final. Acestea sunt nouăzeci la sută dintre poveștile de dragoste pe care le știm azi. Frumusețea fiecărei cărți diferite e în atmosfera pe care o creează, în modul în care spune povestea, cum descrie personajele sau mediul, modul în care construiește o frază. Încă mi se întâmplă să deschid primele pagini din Zgomotul și furia de William Faulkner, doar ca să citesc câteva pagini, să mă delectez cu limbajul, pentru că povestea o știu, dar limbajul încă mi se pare minunat. Sau Crimă și pedeapsă de Dostoievski: știu ce-o să facă Raskolnikov și ce o să se întâmple la finalul cărții, dar de fiecare dată când o citesc, descopăr ceva diferit. La fel și în Moby Dick. Am văzut și filmele, dar cartea în sine are o putere extraordinară.
Aș vrea să închei cu un vers-întrebare din „Poem 133: The Summer Day“ al poetei Mary Oliver: „Tell me, what is it you plan to do/with your one wild and precious life?“
Cred că Borges a fost cel care a spus cândva că Dumnezeu ar fi trebuit să ne dea două vieți: una pentru trăit și alta pentru citit. Visul meu ar fi să am parte de o viață frumoasă alături de familia și prietenii mei și să am foarte mult timp ca să citesc și ca să scriu. Asta-mi doresc.
Credit imagine reprezentativă: Silviu Ghetie
