Pe Gabriella Koszta o cunosc de decenii: ne-am întâlnit în toată Transilvania, la Budapesta și la Pécs, am fost și suntem împreună în niște proiecte de traducere. Actriță prin formație, spune deseori că de fapt asta face și acum: se bagă în pielea altor personaje. A tradus romane de Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Iulian Ciocan și mulți alții.
Am observat că ești o împătimită a traducerii, dar în procesul ăsta sunt implicate multe aspecte. Cum faci să nu dispară pasiunea?
La mine nu dispare. Mă simt ucenica FILIT-ului într-un fel; de fapt, FILIT-ul m-a educat. Am învățat mult la atelierele de la Ipotești și de la Iași. Înainte, am mai tradus câte ceva, dar nu în mod regulat. Am devenit mai conștientă…
Conștientă în profesie adică?
Da, și mi se pare că nu trebuie să-mi ascund pasiunea, ea vine din firea mea.
Nu obosești? Povestești despre manuscrise care așteaptă ani de zile să fie publicate.
Da, dar eu n-am tradus ca să apară neapărat și instant cartea respectivă. Am început să traduc din pasiune și pentru plăcerea mea personală, și eram întotdeauna fericită dacă o editură și mai ales una de calitate s-a interesat de romanul respectiv, de autorul lui. Deci rutina nu m-a obosit, nu m-a șifonat.
Mi se pare că traduci foarte repede. Este acest program al Uniunii Scriitorilor din România pe care îl ducem cu Béla Markó și am impresia că abia zice Béla că ai primit manuscrisul și deja e tradus. Ce program ai?
Traduc regulat, în fiecare zi. Când primesc o carte, o citesc, mă uit cât e de groasă și îmi fac un calcul. Mă grăbesc să am repede un draft al traducerii: mă străduiesc să fie o traducere cât mai fidelă și mai corectă, iar asta mă ține în priză.
Ai nevoie de prieteni în atelierul tău?
Depinde de carte, depinde de text, deoarece câteodată am nevoie de ajutor. M-au ajutat alți traducători. Când am tradus Orbitor și Solenoid, m-au ajutat enorm Steinar Lone, Bruno Mazzoni sau Jan Willem Bos, care sunt traducători excepționali și care au fost mult mai avansați în transpunerea în norvegiană, italiană, respectiv olandeză a romanelor cărtăresciene. Asta este cel mai mare ajutor și asta este sensul FILIT-ului și a atelierelor de la Ipotești. În locurile acestea, am discutat foarte mult despre problemele noastre și asta a avut un rol important.
De obicei, îmi place să lucrez singură. Depinde și de redactorul care lucrează la cartea mea. Dacă am un redactor riguros și atent, atunci aștept observațiile sale. Consider că traducerea este o artă pe care trebuie să o faci singur. Ți se pare că traduc repede pentru că traducerea mi-a devenit o formă de viață. Nu în traducerea propriu-zisă am nevoie de ajutor, dar traducătorii de literatură română din diferite țări îmi sunt prieteni și faptul acesta mă ajută foarte mult, îmi lărgește perspectiva. Cu Joanna Kornaś-Warwas, traducătoarea din Polonia, am călătorit de câteva ori prin România, ținem legătura și ne informăm reciproc despre evenimente literare și cărți noi, împărtășim experiențele noastre legate de traducere.
Ai plecat din România, dar mereu revii. Cum te ajută asta, ce s-a schimbat?
Mi se pare că nu s-a schimbat nimic, pentru că nu am plecat vreodată. Când am plecat de aici, dar eu mi-am zis că mi-am schimbat doar orașul. Pe mine nu mă interesează granițele și frontierele: frontierele sunt în altă parte. Am plecat de la Timișoara din motive profesionale, dar nu m-am gândit că părăsesc România definitiv, cu toate că grănicerul s-a răstit la mine, „cară-te de aici!“ (asta se întâmpla în 1977), „să nu te mai văd pe-aici!“, iar eu i-am răspuns „nici bună ziua nu o să mai dau, așa o să uit totul!“. Ei bine, el nu m-a mai întâlnit, dar câteodată mă gândesc ce ar spune dacă ar afla că am tradus deja 36 de romane românești.
Mă simt acasă în România, oriunde mă duc: la Timișoara, la Iași, la Constanța, la Târgu Mureș, la Sângeorgiu de Pădure, la Sighișoara, trecând Transfăgărășana, Transalpina: în Europa centrală, sunt peste tot acasă.
Înțeleg, dar traducerea este totuși un proces mai concret. Cum ai zis și la masa rotundă de ieri: în maghiară se înjură cu Dumnezeu, în românește cu dracul. Deci e o provocare aici.
Deosebirile fac viața mai frumoasă. Dar ai dreptate, mai ales expresiile mă încurcă. Cea mai mare problemă a mea este că sunt ardeleancă și vorbesc o limbă în care sunt multe transilvanisme, cuvinte din română sau germană. Pe de altă parte, și topica e alta în Ardeal. De exemplu, „pichetar“ este o expresie care nu e cunoscută în Ungaria și e o provocare să găsesc cuvântul potrivit care să aibă și o valoare locală, și una filosofică. Ani m-am chinuit cu asta, și încă n-am găsit unul mai bun decât „tiltakozók“ („protestatari“ – n. red.)
Sau „orbitor“, ce cuvânt dificil! În maghiară nu există așa un cuvânt scurt, uzual, în care se simte „orbirea“ și „orbita“, să aibă toate sensurile acestea.
Și structura gramaticală este foarte diferită, trebuie să întorci fraza, dar ăsta e și un joc interesant, un puzzle. Eu întotdeauna citesc cu voce tare, pentru că atunci simt respirația textului, atunci îmi dau seama de ce e de corectat. Iar procesul ăsta mă distrează.
La ce lucrezi acum?
Am primit de la Béla o carte despre germanii din Banat. Autorul e Ioan T. Morar, iar titlul Lindenfeld. Lângă Reșița, la munte, erau niște sate populate de nemți. Este o carte foarte interesantă despre germanii aceștia veniți la începutul secolului XIX. Din Boemia. Au fost niște oameni săraci care s-au ocupat de lemne și de diferite meșteșuguri, de țesut de lână, de exemplu.
Satul Lindenfeld s-a golit de tot. Un om care a fugit ca să nu fie deportat ajunge în America de Sud și devine miliardar, iar apoi se stabilește în Germania. Acolo, se întâlnește cu un scriitor de biografii care spune că nu realitatea se transformă în ficțiune, ci invers. Acest personaj vrea să scrie biografia miliardarului, care vrea la bătrânețe să se reîntoarcă în satul lui natal. Atunci, scriitorul împreună cu niște șmecherași și actori de la teatrul german recreează localitatea. Fac un contract de două săptămâni, dar miliardarul nu mai vrea să se întoarcă în Germania, pentru că se simte foarte bine. De aici, toată intriga romanului. Și totuși, în această poveste este realitatea istoriei germanilor de acolo. Și asta îmi place foarte mult în literatura română, că tragicul este mereu învăluit în joacă și în umor. Asta m-a cucerit și în Urma lui Adrian Alui Gheorghe. E plin de spiritul caragialesc.
Și în Filantropica e același aspect. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.“ E un film de Nae Caranfil, și prin încadratura asta e și ironie în tragedie.
Da, dar e și o distanță sănătoasă. Acum am văzut filmul lui Jude, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, și m-a șocat adevărul lui. Cred că modul de a vedea este extrem de important în orice artă, și în acest sens literatura română contemporană și filmul românesc prezintă multe trăsături conexe. Filmul lui Jude urmărește ca o cameră ascunsă ziua unei asistente de producție de film. O femeie tânără cu o mașină trebuie să călătorească peste tot Bucureștiul pentru a filma niște videoclipuri de casting pentru un film de protecția muncii și intră în tot felul de complicații. Imaginile contemporane se amestecă cu imaginiile unui film din anii ’80, precum viața asistentei de producție cu viața taximetristei de atunci… Jude – fără a judeca – ne confruntă cu agitațiile noastre permanente, inutile și cu deznădejdea vieții noastre moderne. Un film (bun), ca și literatura (bună), nu condamnă, ci cu instrumente proprii dezvăluie adevărul din realitate, cum se întâmplă și în cazul acesta.
Imagine: La Târgul Internațional de Carte de la Budapesta, septembrie 2024, cu Iulian Ciocan. Credit foto: Imre Kiss
