Săptămâna trecută a fost un coșmar, luni dimineața m-am trezit într-o altă lume, cu ochi galbeni de ură îndreptați spre mine: brusc, țapii ispășitori pentru relele din țara asta au devenit homosexualii, „Ce dracu am greșit în halul ăsta?“, îmi venea să urlu, „Ce aveți, vi s-a urât de prea mult bine? V-ați săturat de Antalyi și Grecii și vreți senzații tari?“. Pe scurt, era ca și cum m-aș fi trezit in the first day of the rest of my life (©Brian Molko), nu mi-aș fi imaginat vreodată că există atâta ură mocnită împotriva noastră – sau că lucruri bune, clădite după jdă ani de eforturi și bâjbâieli traumatice, „crossing the river by touching the stones“, se pot duce dracului, ca la ruletă, într-o singură noapte.
Ca să apuc chestiunea de undeva, m-am apucat să citesc Marea transformare a economistului și antropologului evreu de origine maghiară Karl Polanyi, din care citisem până acum doar postfața discipolului Cornel Ban (care, în treacăt fie spus, a obținut moca de la fiica lui Polanyi drepturile de publicare în română); opul economistului maghiar e încă disponibil pe site-ul Editurii Tact. Pe lângă că e groasă, cartea e dificilă, am citit-o cu sublinieri, reîntorcându-mă de nenumărate ori la pagini deja citite – dar, dincolo de asta, își face toți banii: volumul e practic o istorie a capitalismului de când a fost pus la lucru în Anglia secolului XVIII până la WW2 – care descrie foarte convingător cum economia de piață, în cârdășie cu Revoluția Industrială, a creat, întâi, o perioadă de pace de 100 de ani (de la 1815 până la WW1) ca să-și poată face lucrarea în liniște; în intervalul ăsta de pace și realism, capitalismul a declanșat și primul val al globalizării, economiile naționale devenind tot mai dependente una de cealaltă.
Polanyi mai arată cum, spre sfârșitul perioadei, capitalismul a scăpat din mână, devenind scop în sine, respectiv interesele sociale și politice au fost subordonate economiei dereglementate de piață – și cum apoi, în 1929, cu toate măsurile disperate ale statelor de a atinge un grad rezonabil de autarhie, de a se proteja de lanțul economic global, capitalismul a provocat Marea Criză, care a facilitat ascensiunea fascismului. Fascismul a exploatat fantasma populistă că prin ordine polițienească, disciplină și investiții în apărare (deci nu prin taxarea marilor averi, investiții de stat și măsuri redistributive vizând protecția socială, cum a făcut SUA în ’33 prin New Deal) se poate însănătoși economia… Mă rog, din rațiuni didactice, simplific fără milă și îl cam măcelăresc pe sărmanul Polanyi; în realitate, cartea vorbește mult și despre măsurile luate de-a lungul timpului pentru îmblânzirea capitalismului, a cărui istorie e o mișcare fină de balans între laissez-faire economic și pansamente politice, între dereglementare și intervenționism al statului, între globalizare și protecționism al pieței interne – dar fabula rămâne valabilă: capitalismul nu e scop în sine, ci, la fel ca tehnologia (i.e. „Revoluția Industrială“), e doar o jucărie performantă care trebuie pusă în slujba bunăstării societății; scăpat din mână, o să ne dea inevitabil de gard.
Cartea a fost publicată în 1944, deci Polanyi nu avea cum să vadă că, mai încolo, statele din Vestul Europei aveau să renunțe la capitalismul pus pe modul turbo și să construiască economii cvasidirijiste de tip social-democrat – economii în care capitalismul a fost ținut strâns în lesă, taxat dur și pus să producă, în cadre atent planificate de funcționari, state ale bunăstării. De asemenea, din interiorul minții lui umane, Polanyi n-avea cum să vadă că, după anii ’80, liberalismul economic avea să-și ia revanșa reîntorcând lucrurile în punctul dereglementat de plecare, la un capitalism rafinat, dar la fel de sălbatic ca predecesorul lui istoric, dându-ne iarăși de gard la Criza din 2008 și readucând fantasme fasciste în prim-planul zilelor noastre; și, la fel ca în interbelic, acum statele – sau uniunile precum UE – agită spasmodic măsuri disperate de protecționism, cu de-coupling sau de-risking policies… În plus, la fel ca între războaie, și acum există o necunoscută, un mare X, care complică jocul și îl face nou și imprevizibil. În timpul Marii Crize din ’29, necunoscuta a fost realitatea nemaiîntâlnită a globalizării și a interdependenței piețelor, când o bătaie greșită din aripi a unui fluture din Japonia putea genera unde de șoc ce se propagau până pe Wall Street, cu consecințe incalculabile. Acum, necunoscuta ecuației e încălzirea globală, faptul că lumea a devenit brusc finită și nu mai lasă loc pentru creșterea nelimitată pe care capitalismul și-a bazat până acum pariul dezvoltaționist – încât pe viitor creșterea va trebui, susține ecokeynesianul Cornel Ban, raționalizată, planificată, coordonată global ca să nu ne ducem dracului. So, what’s next? – dar mi-e frică să mă gândesc la asta.
Teatru imersiv: Citit În – „Omul Invizibil“ (Cartierul Cotroceni)
Pe an ce trece, mă simt tot mai inadecvat, un fel de exponat exotic dintr-o epocă bizară – scandalagistă și revolută –, prin urmare, m-am simțit foarte onorat când o prietenă, Valentina Chiriță, m-a chemat la un spectacol de teatru de ultimă oră, aflat la episodul său pilot, și care aparține colectivului Citit În. Pe de o parte, Citit În este un grup de artiști de avangardă operând în zona de frontieră a performance-ului îmbinat cu teatrul, sub conducerea artistului Adrian Ciglenean, pionier al artelor imersive în România din 2010. Pe de alta, în micuța noastră literatură, Valentina Chiriță/ValChimic și Gabriella Eftimie sunt numele care au dat startul postumanismului în poezia ro, prin 2005 – când, pe clubliterar.com (un cenaclu literar online care aduna caimacul generației douămiiste) s-au apucat să posteze niște poezii care n-aveau nicio treabă cu douămiismul, poezii radical autiste, „obiecte altere“ din care nu înțelegeam mare lucru, dar mă impresionau cumva pe dedesubt. Gabi Eftimie a publicat ochi roșii polaroid (2006), iar ValChimic Umilirea animalelor (2010); Gabi s-a măritat în Suedia și dusă a fost, Valentina s-a măritat aici și s-a apucat de performance-uri.
N-are rost să descriu, in abstracto, ce e teatrul imersiv, mi-e mai ușor s-o iau wittgensteinian și să-l indic, să îndrept degetul spre el: Îl vezi? ăla de acolo e… Prin urmare, de la o ceainărie din Cotroceni, m-a preluat un tânăr care m-a îndemnat să urc Scările Fericirii; în capătul lor m-a abordat un alt tânăr, Mihai, care mi-a zis că nu știe ce să facă cu viața lui și a decis să se facă soldat. Că e o decizie bună, eu ce cred? ce calități îi trebuie pentru asta? I-am răspuns părintește, că mie nu mi-a plăcut în armată și că n-am configurația mentală ce mi-ar permite să înfloresc în jobul ăla, dar că el, dacă simte vocația eroică a jertfei supreme, să bage, să nu ezite o secundă. Mi-a profețit că pe drum o să mă întâlnesc cu un tânăr cu cămașă roșie și că, dacă-l întâlnesc, să-i zic de leul respectiv. Însă tipul cu cămașa roșie nu înțelegea ce-i cu leul ăla nenorocit, se uita la mine politicos ca vițelul la poarta nouă – iar din afară, cred, discuția părea dubioasă și bizară rău, ca o negociere de tarif între un client bătrâior și un gay tânăr trudind pe ogorul sexului plătit, cu atât mai mult cu cât discuția era purtată noaptea chiar la intrarea sordidă a unui parc. Discuția noastră a stârnit interesul paranoic al unui gardian cu cagulă care ne-a luat la trei păzește, ce-i cu faza asta și ce căutăm acolo; tipul i-a zis că e un eveniment artistic, gardianul, paranoic, l-a întrebat dacă avem aprobare pentru eveniment etc. Faza părea foarte pe bune, încât m-am trezit țipând la agentul de pază, îngropându-l în aroganțe pe bietul om, că nu are nicio cădere să mă întrebe de sănătate.
Tipul cu cămașă roșie m-a îndrumat spre un grup de adolescenți din Parcul Râmniceanu, care se certau pe o chestie legată de Tarot și prietenie și m-au luat ca arbitru – le-am răspuns că nu poți cere sinceritate totală într-o prietenie, să uite de prostia asta, iar Tarotul e ca datul cu zarul, nu poți să-ți bazezi deciziile în viață pe el, riști s-o dai glorios de gard precum capitalismul dereglementat.
Tipa cu Tarotul m-a condus spre o femeie care, ca Humpty Dumpty din Alice în țara oglinzilor, își făcuse casa într-un copac, în care se legăna periculos ca o maimuțică, discutând cu un cuplu (care, ca și mine, făcea parte din publicul spectacolului). I-a expediat pe ăia, am pălăvrăgit despre copilărie – și tipa, bâțâindu-se între crengi, mi-a bătut moralist obrazul că îi dau cu responsabilitatea, dar nu sunt dispus să-mi asum grija și s-o prind dacă pică.
Am ajuns apoi într-o curte unde, întreținut de o tipă, pâlpâia vioi un foc ancestral, în fața căruia am tăcut filozofic. Am intrat în casă – acolo, pe fond hipnotic de Subcarpați, Valentina m-a întrebat unde e acasă pentru mine și i-am răspuns heideggerian și deconstructiv că în limbaj, unde dracu altundeva, Hai mă Valentina, ce-i cu cioacele astea!?, m-am scandalizat. Valentina m-a legat la ochi și afară m-a preluat o voce cu mâini care m-a condus ca pe un orb și m-a băgat într-o mașină.
Șoferița m-a întrebat unde mergem, am răspuns că Jas le devlesa; finalmente, am fost livrat într-o casă cu miros de mâncare de unde m-au preluat, în succesiune, două mame, care m-au certat că am întârziat, Măi mamă, unde ai fost, spune-i lui taică-tu că [minciună nevinovată], apoi m-au spălat pe mâini, pus la masă și băgat în pat. Bizar, dar experiența de orb și dădăceala unor mame guralive m-au făcut complet pasiv, prin urmare m-am abandonat în brațele lor ca-ntr-o transă.
A funcționat? Răspunsul e da, am imersat, toată trambalarea și-a făcut efectul, de la un punct încolo, ca-n Borges sau Philip K Dick, nu mai știam cine din oamenii de pe stradă sunt parte din piesă și cine nu; lipsa vederii m-a băgat și mai adânc în starea de „incertitudine ontologică“ și m-a făcut, after, să reflectez asupra naturii indecidabile a realității. Privarea de cel mai important simț prin care luăm cunoștință de lume, vederea, mi-a resetat câmpul experienței încât, așa resemantizată senzorial, lumea a câștigat în prospețime, autenticitate. Conceptul piesei viza – cred – mai mult: probabil o reîntoarcere la copilul interior, o călătorie spre sine. Sunt însă prea vechi în lume să mai pun botul la astfel de idealuri hipiote înduioșătoare, sunt prea șmecherit, culturalmente vorbind. Altminteri, ca experiență a autenticității și ca chestionare a naturii lumii, a funcționat.
Să nu uit – grupul Citit În are și pagină Facebook de evenimente.
Literatură: nesemnate.ro (site de divinație)
Am păstrat pentru sfârșit o chestie care promite să coaguleze online energiile literaturii noi, mai ales că acum Oana Paler urmează să deschidă în noaptea de Revelion și o secțiune dedicată poeziei. nesemnate.ro e creația scriitorului George ‘C’ Dumitru; conceptul a prins neașteptat de tare – în esență totul a pornit de la un joc în care George posta un text inedit pe site, iar lumea își dădea cu presupusul cine l-a scris; au postat acolo nume importante ale literaturii recente, Mihai Radu, Tudor Ganea, Cristian Fulaș, Florin Iaru, George ‘C’ însuși – sau new entries promițători precum Oana Paler sau Andrei Panțu. Lansându-se în calcule divinatorii, oamenii au ajuns să facă și critică pe text, încât autorii au început să trimită fragmente de la texte în lucru și ca să primească feedback în orb (i.e. sincer și nemaculat de prietenii sau prejudecăți canonice), să testeze piața și să miroase încotro se duce receptarea. Pornind de aici, site-ul s-a îmbogățit cu o căsuță de flash review-uri.
Condițiile spre crearea unui cenaclu erau așadar împlinite, cu atât mai mult cu cât de la disoluția antică a clubliterar.com asta lipsește din peisaj – moment în care a apărut Matca literară în ecuație, care a lansat, via nesemnate.ro, un concurs cu un succes neașteptat: Oana P, Anca Vieru și George ‘C’ au primit 209 texte, din care au ales la sânge 12 nume. Două dintre ele au fost premiate de Matca literară – locul 1, Cristina Țane (aici) și locul 2, Nicoleta Balaciu (aici); în treacăt fie zis, Matca literară organizează și un cenaclu fizic la Londohome, deci stați geană.
În general inițiativele culturale din Ro stau pe perfuzii financiare, bani privați sau de stat (celebrele AFCN-uri din care se hrănește mai toată arta independentă). Consecința e că atunci când finanțarea se duce, moare și proiectul. Vestea bună e că nesemnate.ro nu depinde de finanțări din afară și o să reziste atâta timp cât Oana sau George or să fie dispuși să presteze pro bono la propășirea site-ului. Site-ul e copilul de suflet al lui George, „absolvent de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, ASE București, fondator al companiei de tehnologie DirectVision“ (cf. polirom.ro); pe scurt, un antreprenor impetuos care, în loc să meargă în city break-uri în Antalyi și Grecii, Viene și Florențe, și-a ales ca hobby literatura. Din hobby au ieșit ca by-produse niște volume de literatură în siajul Conspirației imbecililor (Kennedy Toole) sau Greței sartriene, precum și site-ul nesemnate.ro, pe care mânuțele de aur ale lui George l-au meșterit în weekenduri ploioase.
„În opinia mea greșită de altfel“, ca să citez un amic din facultate, George Dumitru e cel mai subevaluat scriitor al momentului – pe cât de cuminte și corporate e în lumea reală, pe atât de veninos și punk în literatură: volumul Fericire e o capodoperă satirică de hatereală dezlănțuită – asta oricât ar protesta în lumea reală George, ca o domnișoară speriată de ceea ce i-a ieșit pe gură, că nu asta e ideea… Oana Paler a dat un roman existențialist, Stadii, care reface în cadre baudrillardiene Străinul lui Camus, iar acum pregătește bomba, un Străin la feminin; mai exact, un text despre o sociopată – un personaj cu o inteligență tăioasă, dar golit de orice simț al empatiei. De-abia-l aștept; ultimii ani au adus o inflație de produse artistice remarcabile, aparținând unor autoare cu o perspectivă populată invariabil de femei eroine sau victime care nu mai pot de bune ce sunt… Pe undeva, mi s-a cam luat de schema asta, mi-e dor de un pic de simț critic.
Imagine: © Annie Spratt via Unsplash
